sâmbătă, 3 decembrie 2011

Un EPISTOLAR hilar, cu amărăciuni de viaţă

 Ne face George Stanca un cadou[1] de Moş Nicolae, ca o nuia usturătoare pe dosul prea multora. Cînd spun asta, plec de la o regulă matematică a exponenţialului, pentru că fiecare destinatar e o persoană “publică”, aproximativ cunoscută de alţi o sută, care sînt cunoscuţi de alţi o sută, şi tot aşa, într-o reacţie nucleară în creştere. Fiecare şi-a primit misiva.  
Şi nu poate să returneze plicul nedeschis.
Oricum, lumea de azi nu mai primeşte scrisori adevărate, ci doar facturi şi pliante publicitare sau electorale, aşa că, George Stanca s-a hotărît să eludeze Poşta Română (“se duce vestea”, un logo de bîrfă...). Post Restant în post mortem, via o carte, e o cale.
Cînd ai în mînă cartea aceasta, ai avantajul panoramei, nu al fulguranţei neatente a unui articol citit în metrou.
Abia cu cartea în mînă îţi dai seama că, evident, George Stanca are talent. Dar unul, altfel. Nu unul de Anna Karenina sau de Fefeleaga, Mara sau măcar de Adela. Ci, unul, coborît la nivelul destinatarilor, (sindromul “Zăvoranu”) ca să-l priceapă toţi, cei mai mulţi neavînd organele subtilităţii, pe care doar cultura autentică ţi le poate forma. Cronicar de defecte, autorul.

Omul ăsta are o memorie groaznic de supărătoare pentru destinatarii săi, cu care adesea a fost tangent în scene de viaţă.
Pozele lui din titlu sînt definitive, în ciuda zîmbetului împăciuitor, dar cu două degete în sus, sau cu degetul mare în jos (”Să moară! Să moară!”, urlau patricienii). Şi, mai ales, ce poate fi împăciutor cînd autorul te face curvă sadea cîteva rînduri mai încolo? Dar politeţea e amară, deşi rezultatele ei pot deveni dulci, cu timpul. Iar cînd vrei “să lucrezi” cu această uriaşă categorie urbană de destinatari, exprimarea brută facilitează recepţia, pentru că toţi sînt, undeva, pătaţi, unul nu e nevinovat, toţi şi-au folosit spre parvenire trupul şi viciile, iar George Stanca ştie asta, adesea, chiar din proximitatea lor. El doar vorbeşte urît, dar nu minte, urîtul vorbelor lui e reflexie din oglindirea destinatarului.

Într-o carte de referinţă, care a produs multă tulburare la timpul ei (1935), Mihail Sebastian îl descrie în cîteva rînduri pe publicistul I. Ludo. Cîteva rînduri, e adevărat, dar foarte la obiect cu distinsul nostru autor-expeditor, văzut tocmai prin reflexia destinatară. Reproduc oportun scurtă parte din ele:
“În uliţa evreiască, d. I. Ludo este un fel de Tănase evreu, cu destul haz uneori. Tănase este cetăţeanul care “ştie el ce ştie”, pe care “nu-l duci de nas cu una, cu alta”, că pe loc “îi sare muştarul” şi-ţi spune “două vorbe şi-un cuvînt”, de zici că “ce-i aia”. Tănase este grosul bun simţ în libertate. (...) Tănase satisface în fiecare din noi nu ştiu ce năduf plebeu, nu ştiu ce plăcere de a fi trivial şi de a scăpa de toate “fineţurile şi tiriboambele”... Pe urmă, după ce ai rîs, ţi-e oarecum ruşine de tine însuţi.”

Cu vervă şi cinism, de la miştocăria prietenoasă la batjocura cu rîs sardonic, George Stanca descrie, practic, fişa clinică a unui grup uman, un profil brut, fără aportul unui bisturiu fin. Vedem clar, prin această carte, o hartă psihologică sui-generis a unei părţi însemnate din poporul român actual. Deloc măgulitoare, sociologic descriptivă, ea oglindeşte mutaţiile de profunzime în comportamente şi în reacţiile noului val, trainici lucrători la temeliile subculturii. Pentru că ei au ocolit şcoala şi şcoala i-a ocolit pe ei.
Sînt curios cum ar reacţiona George Stanca dacă ar primi, la rîndul său, o scrisoare, cu degetul mare în jos. Nu s-ar supăra. Are antrenament. Are pregătirea românului cea de pe urmă, în faţa oricărui cataclism posibil: Şi
 ce-i? Rămînem prieteni. Hai să bem ceva că mi s-a uscat gîtu’.

P.S. Aştept cu interes EPISTOLARUL destinatarului politic, anunţat. Pentru că, suspans, aici prostituarea e dublă: peste viciile lor se-ntinde staniolul corupţiei. Depinde doar de flerul lui George Stanca să decidă cît de lungă va fi lista de păcate a fiecăruia, meniul a ceea ce a consumat acţionînd. Păcatul îţi dă politicos restul la bancnota cu care plăteşti, dar tot bănuţi de păcat primeşti. Va fi o carte de caractere, nu de dezvăluiri. Un Manual de “Aşa nu!”. 


[1] EPISTOLAR, Bucureşti, Adevărul Holding, 2011

Mircea Geoană şi iluzia succesului la români


O nouă formaţiune politică? Mda...
   „...esenţial: să fii în legătură cu ceea ce se plămădeşte în timpul tău, cu sensibilitatea acestui timp, cu căutările lui, cu sensul lui general.”
                                                                       Mihail Sebastian, 1934

Sindromul perversiunilor politice loveşte din nou, o nouă formaţiune politică se-nfiripează, „bate la porţile consacrării”. Se aşteaptă doar „Proclamaţia de la Dăbuleni”, noul Islaz, deocamdată, comunal. Mircea Geoană e pe redută, în orice caz.
 
Scurtă recapitulare
Istoria infamiei secesiunilor politice de la noi este deja prodigioasă, de 22 de ani:
Petre Roman expulzat din FSN cu ciomege a năşit Partidul Democrat, deturnat de Traian Băsescu în struţo-cămila Partidul democrat-liberal; Partidului Naţional Liberal i-au crescut de pe vremea lui Radu Cîmpeanu monstruoase Aripi Tinere, la fel ca la Ecologişti, deşi „verzii” români sînt uscaţi; Virgil Măgureanu, Marian Munteanu, Ioan Talpeş, Teodor Meleşcanu, Cozmin Guşe, Gigi Becali etc. au „edificat” efemere construcţii autentic cripto-Securiste.
Mai nou, Mişcarea virtuală de la Dăbuleni se încadrează în fojgăiala gălăgioasă de ctitorit partide:
Mişcarea Populară Totul pentru Ţară, sub fusta protectoare a Ioanei Băsescu, mă mir doar că nu l-au asociat şi pe arhanghelul Mihail plus o svastică neaoş româneşte stilizată; o „Nouă Republică” a lui Mihail Neamţu inspirat de Republica de la Ploieşci; Dan Diaconescu a fătat Partidul Poporului năşit de preşedintele Băsescu; iar tînăr şi neliniştitul Miron Cozma a scremut Partidul Social Democrat (!) al Muncitorilor, toate, precedate de Uniunea Civică Maghiară, Noul Partid Comunist şi de numeroase „Forţe civice” atomizate...
Apoi, inevitabilele ABSORBŢII, peştele cel mare înghite pe cel mic, dar cei mai mulţi s-au calmat jenant de repede după ce s-au văzut într-un fotoliu de Parlament prin orice compromis.

Da, se mişcă ţara!
Aşi... Păcat. Păcat că totul nu e decît o fertilă suită de cacialmale stupide şi devoratoare de bani. Motorul lor e în orgoliile personale şi în luptele feroce pentru Putere. Dincolo de ranchiuni şi resentimente cu ţintă fixă foarte greu pot să intuiesc şi să deduc vreun ideal capabil să magnetizeze.
Păcatul tuturor a fost că n-au generat Proiecte naţionale şi sînt lipsite de orice brumă de doctrine viabile.
Au fost şi sînt doar expresii de frustraţi.
Tuturor, şi lui Geoană-ultimul-venit, le lipseşte fervoarea, talentul şi charisma, ca şi harul oratoric, cultura politică (cu infime excepţii), capacitatea de sinteză şi dedicaţia vizionară.
Fără aceste calităţi orice efort şi orice ambiţie, orice „iniţiativă naţională” rămîne unde s-a-ncercat întîi, în cazul lui Geoană, într-un „cartier” din Dăbuleni...
Toţi au vrut să pornească rîuri populare („bazinul nostru electoral”), grandomane fluvii ce să-i poarte spre victorie, şi au eşuat în smîrcuri demagogice, în simulacre ce au erodat încrederea multor naivi.
N-au pus în viaţa lor mîna pe Tolstoi: eu nu sînt un rîu. Sînt un năvod.
Ar fi înţeles multe, dar sînt oameni cărora cărţile le dăunează şi-i întîrzie.
Ceea ce nu observă oameni ca Mircea Geoană, orbire ciudată dar explicabilă, e că înfrîngerea este, de regulă, tonică, revigoratoare, pune capăt unei crize, unei comode stagnări (chiar în fotoliul de preşedinte de Senat). O vreme vei scrîşni din dinţi, dar mergi mai departe, începi jogging-ul vieţii, prost să fii, dar să-ţi revii etc.
Dar, aceşti secesionişti politici, au şi foarte prostul obicei de a rosti adevăruri totale, categorice, de necomentat, „dreptatea e de partea mea, orice ziceţi”, şi cercul se închide. Puţinii aderenţi se îndepărtează sau se încaieră, iar noua formaţiune politică sucombă într-un fîs lamentabil.

Poate că face acum Mircea Geoană ceva, diferenţa specifică, îi acord „prezumţia” de iniţiativă pasibilă de succes, ceva cu prindere la mase.
Dar, mai poate el capacita forţele mulţimii?
Sînt convins că Mircea Geoană ştie ce trebuie cînd porneşte construcţia unui partid politic: cap, organizare şi bani.
Le are el pe toate? Vreun mare finanţator sau vreo corporaţie vede în el acel ceva merituos, în acest proaspăt expulzat PSD-ist?
Iar doctrina va fi tot social-democrată?
Dacă grupusculul de fideli cu care ar porni nu are răspunsuri concrete la aceste puncte, atunci totul devine o sursă a confuziei în capul ţugulanului, această ţintă finală de al cărui vot au nevoie toţi.
Dar tare mi-e teamă că asistăm la un nou şi mărunt episod din marele concert al sinistrei abdicări de la viaţă în România, concert ce se aude de 22 de ani, dar al cărui dirijor nu se vede.
În final, legat de motto-ul acestui text, păcat. Păcat că politicienii noştri nu-l mai citesc pe Mihail Sebastian. Ei n-au timp să se citească nici pe sine.

miercuri, 9 noiembrie 2011

OAZA


Era normal ca Numele să descrie totul: Nomen est Omen.

În fond, un “tată” este cauza directă a acordării unui nume.
Dar, cînd o ţară a primit un nume, “tatăl” sînt toţi bărbaţii cuprinşi în ea? Şi cum pot perverti bărbaţii ei, numele acelei ţări?
Românii nu au oaze pentru că, aparent, nu au deşerturi. Cu excepţia deşertului ignoranţei. Asta explică faptul că din ce în ce mai mulţi români visează la oaze. Oaze în care să se adăpostească de deşertul prostiei.
Cînd mitocanul a devenit umplutura plăcintei naţionale, nu mă miră că mulţi nu se abţin să muşte din ea. E agresiv, e ignorant, imită imitatori şi consumă cu regularitate steroizi pentru prostie.
Într-o ţară a paradoaxelor non-lineare şi asimetrice, un paroxism se impune uşor: poţi găsi mai peste tot raftul cu steroizi pentru prostie.
          Publicitate: cumpără 2 produse de întărire a prostiei şi primeşti unul gratis! Durează garantat de la o generaţie la alta!

Şi tot căutînd oaza visată, constaţi că o asimilezi cu liniştea dintre cîinii vagabonzi, cerşetorii agresivi, bîrfitorii vecini – foşti turnători la Securitate, săpătorii invidioşi de la serviciu (dacă nu eşti şomer)...
Există un model-pattern de astfel de bărbat:
face parte din categoria acelor entităţi ce păstrează o robustă aparenţă umană, fiind însă, în esenţă, un monstru.
Spirit ce îmbrăţişează orice antireligie, o structură non-etică sprijinită pe cu totul alte 10 Porunci decît cele care au făcut ca societatea să subziste oarecum, pînă astăzi.
Un “om” care secretă Răul cu naturaleţe şi îl îmbracă zilnic în cuvinte cît mai atrăgătoare, dar cu minciuna mulată transparent. Biped nociv ce nu uită o clipă că rostul lui e să urce tot mai sus, pe orice scări, ierarhice, academice, teologice, politice, pentru ca Răul diseminat de acolo să contamineze cît mai mulţi real-umani.
Acestora din urmă, Binele nu le poate asigura o apărare, o platoşă ce să-i protejeze, cît de cît. Şi atunci, cum să nu cauţi Oaza?
... ca să eviţi moartea Karaoke în care partitura nu-i a ta, textul nu-i al tău, instrumentele nu-s ale tale, nici ringul nu-ţi aparţine, dar te bîţîi grotesc, într-un stil care, normal, nu-i al tău...
Cum să nu visezi la Oaza înverzită?
“Să prindem sfîrşitul în altă parte”, ce ideal aberant!
Dar, unde e Oaza?

marți, 1 noiembrie 2011

Gînd De Templier-Yoghin

Oricît de mare este Lumea, mereu apar oameni care vor să o amenajeze şi să o reamenajeze. De regulă, sînt cîţiva astfel de oameni pe o generaţie.
Unii “au grijă” de Lume ca de o seră încălzită, alţii ca de un Zoo supra-aglomerat, alţii o tratează ca nişte directori de Şcoală de corecţie, iar alţii ca nişte generali în rezervă ce reordonează meticulos soldaţi de plumb.

Dar, întotdeauna, grija lor pentru Lume se numeşte Nouă Ordine.

Datele pe care se bazează reordonatorii se găsesc în documente reci, pline de acurateţe, întrerupte de grafice complexe, toate, descriind fidel haosul ce trebuie ordonat. În fond, îmblînzeşti tendinţe, teşeşti revoluţii.
Să faci Binele cu forţa, să dresezi popoare leneşe şi fără de viziune, popoare pentru care Raiul e un munte de pilaf servit fidelilor morţi de cadîne sumar îmbrăcate... Efortul de a impune Binele ţine de un eroism calificat drept odios de cohorte de nerecunoscători ignoranţi.

Există popoare pentru care prezentul e sluga trecutului lor, şi alte popoare pentru care viitorul e o informală mamă adoptivă care hrăneşte de-acum la sîn ambiţii sincretice şi libertăţi de coşmar.
Cel român nu s-a decis încă în care din definiţii să locuiască.
Această pendulare ezitantă are loc şi pentru că, de generaţii, acest popor n-a mai secretat indivizi care să empatizeze cu Noua Ordine. Un popor care, în condiţii de dictat extern absolut controlabil, face exact ce-i place. Iar ceea ce face nu ţine de “grandios”, ci de lucruri mici ca furtul şi bîrfa, luînd în răspăr escrocherii ridicate la rang de dogme – ca trucul cu “vinul-sînge” sau cel cu “războiul împotriva terorismului”.

Observ însă, că clubul celor care văd dincolo de ziua de azi şi de noaptea consecutivă, e destul de bine populat, ca oameni resemnaţi în cinism şi cu simţul aşteptării bine dezvoltat, oameni pentru care, în entropia Binelui impus, un singur lucru mai pulsează: speranţa că, pînă la urmă, orice Nouă Ordine, devine un fascicol într-o carte de istorie.

Dar, pînă atunci, cum logica înseamnă scepticism, ştiu că memoria Moirei mele îmi şopteşte să nu mai sper, ci să evadez din agonie.

duminică, 23 octombrie 2011

Mesaj lansat din drona daltonistă

Privesc adeseori un sanctuar imaginar, ca un birou-bunker, în care un om mai în vîrstă, apăsat de gînduri, se plimbă cu o mînă la spate şi cu cealaltă ducînd la gură din cînd în cînd un pahar de cristal  cu o băutură tare, un intim tabiet de după amiază pentru un dictator încolţit.
Păstrînd proporţiile, pornesc de la stereotipul că aparţinem aceleiaşi rase…
Şi totuşi, pe un perete învelit cu un scump tapet se găseşte o mare oglindă a inconsecvenţelor sale şi ale înaintaşilor săi, înconjurată cu decepţii înrămate în lemn aurit, şi cu diplome de merit prinse sub sticlă, diplome pentru onorarea deciziilor greşite, toate acestea alcătuind un iconostas al ratării acelor ţinte care ar fi fost atinse dacă nu se împlineau cele înflorite în ramele de pe zid.

România adevărată a devenit o mustrare de conştiinţă pentru România actuală, cea care nu a epuizat nici pe departe muniţia abundentă a propriei denigrări. Totul se face prin oamenii împinşi de jocul controlat al intereselor, din biroul-bunker, să scălîmbăie simboluri şi contabilităţi naţionale.
Ceea ce este străvechi şi preţios în România se îndepărtează zilnic undeva, spre un “jos”, sub stratul tot mai gros de guano fetid scos din secretariatele şi cancelariile Noilor Paraziţi. Partea cea mai bună a istoriei noastre este asediată de hoarde inculte conduse de comandanţi fără inimi, fără ţeluri şi fără un concept robust al Binelui.

Aşa se face că orice prognoză pentru anul care vine (aţi observat? Mereu vine cîte un an...) conţine invariabil o listă scurtă a decepţiilor anunţate:
criză adîncită, minciuni la pachet, România şi Europa – tot mai ireconciliabili, paraziţi noi-lideri de partide noi, alegeri dirijate ca nişte concerte de marionete, nenorociri tabloide... Peste toate, o vorbă veche, de presă proastă: “vom reveni cu amănunte”.
“Căpitanul-Şeful” rămîne în timpul acesta, în locuri izolate eugenic, birouri-bunker, unde nu se aud monotonele rugăciuni ale unui popor debusolat. Aceste birouri sînt ca şi trotuarele noaptea, ca şi prăpăstiile, nu au memorie, au doar ecou.
Actuala noastră linie de orizont e mai aproape decît credem, cum sună expresia de pe oglinzi retrovizoare. Dincolo de această linie e omul dezorganizat, dezmembrat în imensul depozit de bîlbîieli ce fac substanţa haosului.
În această învălmăşeală de nulităţi devoratoare de carne de om rătăceşte electorul român, în Imperiul Prostiei, mai exact definit de un Matei Călinescu... Aici eu nu am rău de mare, nu am rău de înălţime, nu am rău de viteză, am doar rău de Prostie, mă crispez fiziologic, ca la un rău de stomac-plămîn-inimă...
Vreau să ies din filmul acesta!

duminică, 16 octombrie 2011

EXPERIMENTUL „ROMÂNIA” (2)


(Fagment din volumul scris împreună cu Georgiana Arsene)

Preambul
Trăim într-o vreme în care trădătorii patriei noastre au devenit mai numeroşi decît locuitorii ei.
Aceşti trădători au contractat asasini chiar şi pentru lichidarea ultimului locuitor din Cutia Pandorei.
În aceste vremuri, pînă şi normalitatea a năpîrlit, culoarea tot mai estompată a Adevărului se regăseşte tot mai greu în flori: trandafiri, garoafe şi lalele simbolizează astăzi gînduri străine de semnificaţia lor dintîi, au fost îmbrăcate în  „voaluri de Putere”.
Stema ţării s-a şters de pe drapel, „gaura din steag” s-a umplut cu imprecaţii şi petice de ură, iar mîndria lui NIHIL SINE DEO nu mai bucură pe nimeni.


Legitimare, cu orice preţ!

                   „Epoca tranziţiei: toţi politicienii cu drept de a fi miniştri şi
                   parlamentari văd naţiunea drept soclu al statuilor lor, văd
                   corpul electoral drept turmă de proşti votînd după comandă şi
                   văd izvorul puterii politice ca  matca prosperităţii lor personale
                   în autorităţile euro-atlantice”.
                                                                             Şerban MILCOVEANU[1]

Primii doi ani post-decembrişti, 1990-1991 şi jumătate din anul 1992 au fost consacraţi de către conducerea politică a FSN, apoi PDSR, cu prioritate spre efortul legitimării cu orice preţ a deţinerii Puterii de către noile forţe, „emanaţii revoluţiei”, cum îi caracteriza Opoziţia din acea perioadă.
Grupul şi-a apărat legitimitatea cu termenii înscrişi, de regulă, sub cupola semantică vastă a democraţiei, dar s-a folosit de această legitimitate, pentru ca aceeaşi termeni să rămînă doar deziderate pentru marea majoritate a populaţiei.
S-a vorbit mult despre „deturnarea” sau „furtul revoluţiei române”, în fond, o prejudecată alimentată propagandistic, spunem noi, deşi această marotă a fost dragă corifeilor apropiaţi de Opoziţia, atît de imatură în anii ’90.
Fenomenul a fost observat de analişti străini care, revenindu-şi din stupoare generată de ne-prognozarea disoluţiei Uniunii Sovietice, au valorificat explicitar evoluţiile din Europa de Est. Între aceştia, britanicul Martin Hollis: „Noi regimuri le înlocuiseră pe cele vechi, iar mai în adîncime, vechi grupuri de putere s-au adaptat şi au supravieţuit. (...) Dovezile survenite pe neaşteptate că ordinea socială este fragilă reclamă regîndirea libertăţii colective şi a liantului vieţii sociale.”[2]

Revoluţia nu a fost deturnată. Noii lideri nu au dorit nici o clipă mai mult decît au realizat determinînd evenimentele. Ei au făcut în mod planificat, tot ceea ce au ştiut să facă mereu cel mai bine: au manipulat întreaga societate românească, dar au manipulat şi percepţia internaţională a evenimentelor, în folosul intereselor lor de grup de Putere. Or, acel interes nu era deloc îndepărtat de esenţa personalizată a regimului tocmai dărîmat. Noi, astăzi, am uitat de idealul promovat de elitele neocomuniste de atunci, privind „comunismul cu faţă umană”, experiment de sorginte gorbaciovistă cu acordul Occidentului, pentru instaurarea treptată a societăţii deschise. În ţări ca Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia (în 1989-1990, apoi, Cehia şi Slovacia, după sciziunea „de catifea”), evenimentele s-au desfăşurat în mod accelerat, dînd exemplu şi în tendinţele din România, dar aici am avut parte de „originalitatea” de neocolit, impusă în forţă de Grupul iniţial.
Tot ceea ce au făcut noii lideri FSN ţine de legităţile concrete ale acţiunii politice verificate în contextul luptei pentru Putere. Secolul 20 excelează în exemple. Vladimir Ilici Lenin a făcut la fel în anii 1917-1920, evident, la altă scară[3].
Prin „ingineria graduală” descrisă de Karl Popper[4] Grupul a intensificat pas cu pas acţiunile menite să ducă la legitimarea deţinerii Puterii, copiind aspectele exterioare ale democraţiei, atît de dragi vulgului de oriunde. Aceşti oameni au învăţat capitalismul „din mers”, rămînînd fundamental ataşaţi intereselor exclusive ale Grupului de bază. Nici chiar după aceşti 21 de ani de referinţă lucrurile nu sînt urnite întrutotul în domeniul a ceea ce se numeşte, generic şi structural, capitalism.
Dar, în paralel, exponenţii de tip „vîrf de lance” (personalităţi ca Ion Iliescu, Silviu Brucan, Darie Novăceanu, Petre Roman, dar şi mulţi din echipa Convenţiei Democratice din România (CDR), după 1996, iar în etapă ulterioară, Traian Băsescu şi camarila care l-a sprijinit necondiţionat – Berceanu, Blaga, Videanu, Udrea etc.), au întreţinut şi au alimentat stările conflictuale, au prelungit ecourile „luptei de clasă” timp de 21 de ani, gîndind şi acţionînd exclusiv în termeni de „Noi” şi „Ei”. Au secţionat ţara exact pe principiul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, toate acestea fiind active şi în momentul politic aprilie-mai 2011. În perioada 2008-2010, preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, de certă origine FSN, a devenit o expresie „masterpiece” a întregului proces politic descris mai sus. Nucleul dur ce îl înconjoară acum, este de aceeaşi factură ca şi cel din 1989/1990, ce îl înconjura monolitic pe Ion Iliescu. Dar, cei din 2006-2010, deşi sînt mai deficitari în forţa brută – preşedintele Băsescu nu a organizat mineriade – sînt însă mult mai diminuaţi în caracter, concomitent cu o rapacitate mult crescută.
Întreg temperamentul politic al tuturor activiştilor de partid din toţi aceşti ani, politicieni fără scrupule, agresivi şi insaţiabili, este tributar acestui comandament. Proiectele pentru „binele popular” revin periodic doar în atmosfera electorală, în declaraţii generaliste, cu largi componente demagogice. Astfel, Adrian Năstase înşiră într-un text din anul 2007, zece priorităţi economice: „1. Restructurarea instituţională 2. Dezvoltarea infrastructurii 3. Dezvoltarea producţiei de energie electrică 4. Dezvoltarea serviciilor turistice 5. Modernizarea agriculturii şi dezvoltarea rurală 6. Protejarea eficientă a mediului înconjurător 7. Valorificarea resurselor umane 8. Creşterea productivităţii şi îmbunătăţirea eficienţei muncii 9. Siguranţa contribuabilului şi a proprietăţii 10. Competitivitatea producţiei[5].   
Trebuie să constatăm cu obiectivitate că toate acele proiecte au fost atinse doar parţial sau deloc, deşi în momentul politic la care le făcea liderul PSD, ex-premier, problema legitimării deţinerii Puterii intrase într-un aburit plan doi.
Pentru o mare parte a populaţiei, însă, a devenit vizibilă în aceste două decenii, discrepanţa uriaşă dintre promisiuni şi realizare, una dintre marile carenţe ale politicianismului românesc din toate vremurile.

Notă despre Vulnerabilitate:
Vulnerabilitatea Statului este un lucru, iar cea a societăţii este cu totul altceva. Cele două au nevoie de tratamente diferite. Statul îşi diminuează vulnerabilitatea prin
a)     legi echitabile şi non-contradictorii, politici realiste şi pe termen lung, facilităţi fiscale ce conduc la creştere economică şi, implicit la cea a nivelului de prosperitate, politici pragmatice de bună vecinătate şi afirmare internaţională fermă, menţinerea corupţiei în limite scăzute etc.,
Sau, dimpotrivă, o amplifică prin
b)    creşterea autoritară a presiunii statului asupra societăţii – cazul românesc, în speţă.
Societatea îşi poate diminua vulnerabilitatea prin delegarea la Putere prin vot calificat – în cunoştinţă de cauză – şi nu prin vot manipulat, cazul românesc, în speţă; prin dezvoltarea robustă a unei conştiinţe civice eficiente care să limiteze abuzurile funcţionarilor publici şi ale administraţiilor locale; prin creşterea nivelului educaţional şi de conştientizare a rolului şi a identităţii proprii, precum şi prin reducerea internă a tensiunilor în comunităţi etc.

Cînd eforturile de atenuare a vulnerabilităţii Statului şi ale societăţii se apropie sau se suprapun, putem vorbi de un consens în ceea ce priveşte „interesul naţional”.
În cei 21 de ani de post-comunism în România o astfel de coincidenţă nu a avut loc nici o clipă.
[1] Dr. Şerban Milcoveanu, Cine sunt forţele oculte?, Ed. Liga pentru apărarea adevărului istoric,  Bucureşti, 2009,  p. 295
[2] În Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, first published Cambridge 1994, p. 10
[3] În volumul Gog, Giovani Papini îi pune lui Lenin în 1923, întrebarea, dacă revoluţia bolşevică a însemnat un progres pentru Rusia, iar acesta îi răspunde cu convingere că este evident, pe vremea ţarismului existau în Rusia 200.000 de privilegiaţi, acum există două milioane... La o populaţie de peste două sute de milioane, progresul apărea „semnificativ”... (citat din memorie). La fel şi în realitatea românească, după 1990.
[4] Op. cit., p. 43 şi urm.
[5] Adrian Năstase, România Europeană, Ed. MondoMedia, Bucureşti, 2007, p. 31-42

joi, 6 octombrie 2011

EXPERIMENTUL „ROMÂNIA”

   
(Fagment din volumul scris împreună cu Georgiana Arsene, capitolul 5)
  
Derizoriul „Brandului de ţară”. Imn de stat, scuze publice

„Este clar că în acest domeniu al Brand-ului de
ţară nu de o separaţie a puterilor în stat avem
nevoie, ci de o profitabilă reunire a lor, exact
la fel ca în cazul fraudelor de mare anvergură.
Democraţia n-are ce să caute acolo unde
interesul naţional e un deziderat unanim!”
                             Georgiana Arsene

Pentru înţelegerea mai uşoară a ridicolului în care a fos adusă problema Brand-ului de ţară, vezi, în ANEXE, textul nostru, „România, între clişee şi vodevil”, mai ales, pentru evidenţierea penibilului mod de tratare a problemei în toţi cei 21 de ani de referinţă. Am vorbit şi cu alt prilej despre seriozitatea problemei de imagine:
 „...şi naţiunile se depreciază, şi statele – ca organisme vii – intră periodic în conul de umbră al percepţiilor negative, fenomene ce se datorează unui cumul imens de elemente, în care politicile greşite sau chiar antinaţionale au rol fundamental. Românii au fost campioni la aceste capitole. Faptul că naţiunea română şi statul nostru suferă este demonstrat de eşecurile guvernelor succesive de a găsi, în sfîrşit, un Brand de ţară viabil, recunoscut şi admirat”.[1]
Şi adăugăm acum, mai ales, cu acoperire în realitate.
Este vorba, în context, de relansarea necesară a eforturilor pentru dobîndirea unui nou prestigiu al României.
România nu e doar într-o criza economică, ci şi într-una de identitate ca şi într-o criză morală. Cetăţeanul tabloid a devenit umplutura „hospitalieră” a ceea ce a mai rămas din naţie.

Un Imn de Stat adecvat
Departe de noi ideea de a induce în public „blasfemii laice”! Şi totuşi, problema trebuie abordată cu un curaj asumat, tocmai pentru a demara un proces sigur de restaurare a prestigiului naţional al României, proces pentru care pledăm în tot acest demers al nostru. Toate acestea, şi pentru că spiritele îndeobşte, acute, văd cu claritate rezultatele „în teren” ale proceselor de disoluţie treptată a unei naţiuni, a unui popor şi, în final, a unui stat. Nimic din cele spuse aici nu ţine de teorii ale conspiraţiei, ci de evaluarea pertinentă de numeroase grupuri de analize şi sinteze care converg spre concluzii similare. De la elevat-dubitativul „avem o problemă”, la cvasi-vulgarul „ţara se duce de rîpă”, distanţa de percepţie este minimă.
Deci..., de ce, problema Imnului de Stat?
Pentru că orice imn de stat este adecvat unei situaţii politice şi ideologice date. La aceasta se adaugă valoarea artistică, cît şi capacitatea sa mobilizatoare, sugerînd stabilitate şi mîndrie naţională.  Noi credem că imnul Deşteaptă-te, Române!, (de fapt, „Un răsunet”, de Andrei Mureşianu), dincolo de valoarea sa practic-mobilizatoare în momente de răscruce, „a trăit” autentic doar 155 de zile, de la 16 decembrie 1989 pînă la 20 mai 1990. De atunci încoace, nu doar că populaţia „s-a trezit”, lămurindu-se cu manifestările Puterii, dar acest imn a însoţit toate manifestările oligarhiei neo-comuniste ale Grupului de Putere subiect al acestui studiu, la fel cum imnul „Trei culori” a fost asociat în subconştientul colectiv cu regimul Ceauşescu. Constatăm că există o fractură între România politică şi România profundă (după o recentă şi pertinentă abordare[2]) „care nu se simte reprezentată de această elită şi de simbolurile confiscate de ea”.[3]  În acelaşi articol am sugerat un posibil imn, „Tot ce-i românesc, nu piere”, de Jean Moscopol, cu un aranjament modern adecvat, cîntecul fiind extrem de mobilizator, motivant şi generator de mîndrie naţională. Sau, se poate organiza un concurs special în acest scop. 

Masacrul de la Odesa şi relaţiile actuale cu Rusia
Pe de altă parte, România a avut din ianuarie 1990 o problemă permanentă, legată de relansarea şi repoziţionarea relaţiilor cu Federaţia Rusă (ex-URSS), aspecte tratate mai consistent in  segmentul textului nostru, Aducerea „pe linie moartă” a relaţiilor cu Rusia. Aici, tratăm doar necesitatea clarificărilor istorice, cu origini în secole de vecinătate, dar din care s-au discutat pînă la oboseală şi cu rezultate nesemnificative, doar două: consecinţele pentru România ale Pactului Ribbentrop-Molotov şi retrocedarea Tezaurului Regatului României, aflat la Moscova[4].
Încercăm să clarificăm, pe scurt, unul din evenimentele istorice, în care, o cerere oficială de scuze publice ar putea netezi mult mai repede calea spre relaţii mai bune, bazate pe pragmatism, încredere şi nu pe resentimente contraproductive în noile realităţi istorice.
În timp ce orice persoană are libertatea de a-şi alege religia, nu la fel se întîmplă cu istoria. Aceasta trebuie asumată, indiferent cît de eroică sau de oribilă a fost.  Este şi cazul unor evenimente din secolul 20 pentru care politicienii români de azi ar trebuie să ia o atitudine mult mai fermă. Dar, nu se întîmpla astfel.

Unul din evenimentele cele mai şocante a fost masacrul de la Odesa din 22 octombrie 1941.
Iată faptele, în descriere foarte sumară: la 21 iunie 1941, România intră în războiul antisovietic alături de Germania, cu motivaţia expresă a recuperării teritoriale a Basarabiei şi Bucovinei de nord, ocupate de sovietici după ultimatumul din 26 iunie 1940. Fără să urmeze sfaturile pertinente ale unor generali care au recomandat oprirea pe frontiera Nistrului, mareşalul Ion Antonescu ordonă trecerea Nistrului la 30 iulie 1941 şi continuarea ofensivei antisovietice. Conform Planului Barbarosa, Leningrad în nord şi Odesa în sud, nu trebuiau ocupate, ci doar încercuite şi asediate. Oricum, trupele sovietice din Odesa s-au retras pe cale navală în noaptea de 16/17 octombrie 1941. 15 divizii româneşti au încercuit Odesa, iar în oraş au intrat doar 21 de ofiţeri conduşi de generalul Virgil Glogojanu şi ofiţerul german de legătură şi informaţii. Singura clădire oficială rămasă întreagă a fost sediul NKVD (antecesoarea KGB), cercetată de geniştii români care nu au dat aviz tehnic de ocupare. La presiunea conducerii superioare a armatei române, grupul de ofiţeri s-a instalat, urmînd să organizeze o şedinţă cu 400 de generali şi colonei care să-i ofere lui Ion Antonescu cheile oraşului. La ora 4,15 în după amiaza zilei de 22 octombrie 1941, clădirea a sărit în aer, toţi cei prezenţi murind în atentat.
Reacţia la vîrf, a conducerii militare române a fost furibundă şi s-a constituit în una din marile erori ale războiului. La două ore după explozie, mareşalul Antonescu ordona prin telegramă cifrată cîte 500 de execuţii pentru fiecare ofiţer mort şi cîte 200 de execuţii pentru fiecare plutonier mort. Nu se specifica în telegramă dacă executaţii să fie evrei, dar nici nu se poate contesta faptul că victime au fost şi cîteva mii de evrei, unii împuşcaţi, alţii omorîţi prin ardere într-o mare magazie. 
Oricum, retrospectiva istorică înclină spre represalii colective în conflict militar şi nu spre holocaust antievreiesc, cum înclină mai multe organizaţii de profil.
Pomenim aici acest eveniment pentru extraordinara semnificaţie şi motivaţie privind atitudinea actuală a populaţiilor ruse şi rusofone faţă de România actuală, ca stat, şi faţă de români, ca popor, în secolul 21.
Deşi astăzi, Federaţia Rusă este condusă de o vastă echipă de profesionişi pragmatici, România continuă să fie după 21 de ani, marea pierzătoare europeană – în plan economic şi politic – a relaţiilor cu Rusia. S-a demonstrat faptul că în secolul 21, aceste relaţii sînt prioritare pentru orice stat european şi nord-atlantic responsabil faţă de propria creştere şi afirmare internaţională. Numai clasa politică românească, supunîndu-se unui nejustificat orgoliu contraproductiv, refuză paşii minimi spre reducerea tensiunilor cu Rusia. Iar, între primii paşi pozitivi este tocmai asumarea responsabilă a cererii publice de scuze pentru una din marile şi tragicele erori comise în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Repetăm, nu servim aici, interese ruseşti sau altele, de aiurea, ci strict interesele României, iresponsabil neglijate de clasa politică prin inconştienţă şi lipsă de pragmatism, cu afectarea gravă a prestigiului ţării şi pierderi economice uriaşe.[5]


[1] Georgiana Arsene, Carol Harşan, Imn, Imagine, Brand de ţară, în New York Magazin, nr. 597, 10 decembrie 2008, p. 13
[2] A treia forţă: România profundă, de Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, Ed. Logos, Bucureşti, 2008
[3] Id., GA, CH, art. cit.
[4] Cunoscut, după 1996, sub numele de “Componenta de metale preţioase din Proiectul E-03/233”, reprezentînd cantitatea de 91,3 tone aur. Vezi şi serialul nostru pe acest subiect din New York Magazin, 2008
[5] Istoria postbelică abundă de exemple de cereri de scuze oficiale, publice, pentru diverse tragedii, abuzuri, drame, din care amintim doar că Rusia şi-a cerut scuze pentru masacrul de la Katyn, Sfîntul Scaun, pentru abuzurile de pedofilie ale prelaţilor catolici, mai ales în SUA, preşedintele Obama a cerut scuze Guatemalei pentru experienţele sexuale făcute de armata americană în urmă cu cîteva decenii…

A trecut…


               …Ziua internaţională a dreptului de a ŞTI

Nu se serbează, cel puţin în România, se menţionează doar, la 28 septembrie, în măsura în care foarte puţini beneficiari de presă sînt atenţi la aşa ceva.
Nu ştiu cît de complex este creierul celui care a propus această cu totul ciudată zi, dar sînt convins că întreaga nostră istorie, destinul nostru, ar fi cu totul diferite – Altfel! – dacă am şti.
Lucrurile sînt simple:
Ce ştim?
Ce nu ştim?
Ce credem noi că ştim?
Ce credem noi că nu ştim?
Ce trebuie să ştim?
Ce trebuie să credem noi că ar trebui să ştim?
Ce cred cei ce ştiu că ar trebui noi să ştim?...
Căci doar numai cei nu vor să vadă, nu văd că una credem noi că ar trebui să ştim şi cu totul altele sînt cele pe care ar trebui să le ştim.Asimilez aici, între altele,ceea ce nu ştim, corpus-ul masiv al neştiutului, cu ignoranţa şi cu analfabetismul.
Nu cu analfabetismul infantil, sau cu cel al segmentelor sociale net defavorizate, ci vorbesc de analfabetismul pervers care produce răul “la vîrf”, analfabetism adult cu studii superioare, plus tot mai sofisticate masterate. Există tot mai mulţi indivizi, în covîrşitoare majoritate, fii şi fiice de ale vechii şi noii nomenclaturi de partid şi di Securitate, care sînt împinşi/impuşi în funcţii-cheie din ministere şi din administraţie. Ei vorbesc o bună limbă engleză, dar nu înţeleg mare lucru din mecanismele sociale, iar aşa zisa lor consiliere şi expertiză devine o costisitoare pierdere de timp şi de şanse. În multe cazuri, tăticii pensionari le dictează idei şi expresii în interes de Grup de Putere...
Dacă Ziua internaţională a dreptului de a Şti, ar fi o zi însemnată, marcată cu manifestări la înălţimea semnificaţiei semantice, aceşti oameni ar deveni vizibili în ignoranţa lor, prostia le-ar lumina chipurile şi i-am vedea în splendoarea goliciunii lor spirituale.
Drama noastă, a celor care ştim ce anume nu ştim şi, mai ales, intuim de ce anume nu sîntem lăsaţi să ştim, este mai tragică atunci cînd descoperim, conform unui cleric ortodox, faptul că “ să ai mintea lui Hristos şi să faci faptele Anticristului, nu există mai mare dramă pentru un om”.
În România, acest fenomen – al represiunii oficiale împotriva dreptului de şti – este mai vizibil ca oriunde în civilizata Europă.
Pentru că, ne place sau nu ne place, există popoare decimate de Prostie, iar românii actuali sînt pe podium.
Aşa se face că văd prin risipa extravagantă de minciuni un trist adevăr, acela al morţii lente a unei frumoase ţări, încît mă întreb: cum de există locuitori ai acestei ţări, mie concetăţeni!, care o pot trata într-atît de josnic?
Şi cum ar fi dacă încălcarea dreptului de a şti ar fi un articol important în Codul Penal?
Nu ştiu.
Dar voi şti.

AMURGUL TĂCUT AL UNUI POET OPTZECIST

O iarnă grea şi-un crivăţ rece
Cerca-vor iar să mă înfrîngă
Singurătatea-mi se petrece
Într-o melancolie lungă.

Prieteni ce hălăduiau
Pînă mai ieri în a mea casă
Depare-s duşi cu interese
Se-nfruptă toţi la altă masă.

Ba parte dintre ei rămase
Să odihnească-n cimitire
Alţii şi-au dus copii şi case
În ţări străine în neştire.

Se duse vara vieţii mele
Aramă-i toamna mea de-acum
Iar idealuri efemere
Se prefăcură toate-n fum.

Versificarea e-n paragini
Nici rima nu vrea să mă ştie
Hîrtiei îi cresc solzi pe margini
Poemu-i doar fosilă vie.

Pe Pasternak şi Ahmatova
Se puse praful chiar de-un deget
Paianjeni învelesc Gongora
Ţesînd la pînze fără preget.

Un oaspete ştiu că mai vine
Dar nu ştiu cînd şi cum arată
Cu el să plec lăsînd în urmă
Tăciunii reci de-acum în vatră

Ocolind orice remediu
Ciocanele îmi bat în tîmple
Şi-mi spun că în acest domeniu
Minuni n-au cum să se-ntîmple. 

marți, 4 octombrie 2011

Crochiu de viaţă, în oglindă retrovizoare Pictorul Dorel Zaica, fără retuş, în 2011


[Reportaj despre pictorul Dorel Zaica, un caz extraordinar de creaţie artistică în condiţiile uni boli crîncene, la care se adaugă un interes de decenii pentru gîndirea infantilă – lucruri cu totul deosebite spuse de copii. Peste toate, un dezinteres al unui sistem politic- administrativ faţă de artiştii plastici români, atît înainte cît şi după decembrie 1989.]

Ceaiul din anii ’80

În anii ’80 exista un obicei în mai toate cercurile de tineri liceeni, studenţi sau grupuri de prieteni care munceau deja: ceaiul de sîmbătă seara. Se discuta orice, în timp ce se asculta muzica bună a acelor vremuri – puţini mai sînt astăzi cei care-şi aduc aminte de Metronom-ul lui Cornel Chiriac, se făcea schimb de cărţi, iar revistele străine treceau din mînă în mînă fără să se întrerupă subteranul circuit. Se aducea, de regulă, mîncare la pachet, de acasă şi se punea „la comun”, cei ai căror părinţi lucrau în sistem (cel comunist-administrativ, ierarhic mai bine plasat) aduceau mîncăruri „de lux” dar şi informaţii mai calde, de la sursă... Şi, inevitabil, se impuneau în scurt timp cîteva personalităţi accentuate care, mai frecvent citate fiind, deveneau modele de mai lungă durată. Pentru unii din acei tineri din mediul artelor plastice din Bucureşti, un astfel de model devenise pictorul Dorel Zaica.  

Ne adunam la celebrele ceaiuri de sîmbătă, cu invitaţi prin telefonul fără fir, cu pacheţele în pungi de-un leu şi cu reviste şi cărţi sub braţ... Cărţile mai incendiare, un Cioran, un Soljeniţîn, erau ţinute sub haină, circulînd cu mare prudenţă.  Ei veneau cu lucruri proaspete, calde, cu un alt tip de curiozitate, eu descifram multe probleme. Pe atunci, orice decret prezidenţial, copt de ciracii lui Ceauşescu, era aruncat în cîmpul zvonurilor, pentru a sonda în acest fel percepţia populară, urmînd apoi o legalizare în formă, după ce Securitatea şi aparatul de partid au o idee despre percepţia de fond... Noi eram cei mai scumpi studenţi ai Roniei, viitori propagandişti vizuali! Şi concluziile minore de la astfel de ceaiuri de sîmbătă, ajungeau la urechile aparatului. Iar eu, am ştiut bine doar după 1990, le dădeam direcţii fără să ştiu în clipa aceea că ceea ce rosteam era sorbit, mestecat şi reîmpărtăşit ca ceva valoros... O fată, pe care am reîntîlnit-o după 1990, cînd se hotărîse să facă psihologia ca a doua facultate, mi-a adus o lucrare  semnificativă, despre cum eram eu văzut ca model în acei ani  şi mi-a adus aminte de celebra mea draperie. Aveam o draperie pe care o umplusem cu texte din gîndurile copiilor, le-am scris cu carioca pe pînză, unul nu pleca de la seara ceaiului fără să citească tot ce scria pe draperie!

Revoluţia în Creativitate: Zaica şi copiii

Cele scrise pe draperie nu erau întîmplătoare. Începînd cu anul 1973, pictorul Dodo Zaica a început să pună bazele unui extrem de interesant experiment: „s-a pus în mintea copiilor” şi i-a provocat să răspundă la întrebări atipice pentru un adult, dar foarte naturale pentru un copil. În caseta de alături puteţi citi cîteva secvenţe reprezentative din volumul Dorel Zaica şi ucenicii săi. Redevenirea omului, din 2009.

De la aşa zisa revoluţie din ’89 şi pînă astăzi am făcut slalom printre adevăruri care deranjează şi am căutat soluţii între consecinţe ticăloase. În tot acest timp, însă, am studiat cu asiduitate, Copilul, personajul i-matur, atît de surprinzător, în lumea lui. Azi nu ştim cum să-l aducem mai repede să fie ca noi, adulţii, un act atît de iresponsabil. Abia în secolul 20 s-a gîndit un celebru psiholog să exploreze cu temeinicie acest univers (Jean Piaget, în Naşterea inteligenţei la copil şi multe alte lucrări – n.n.). Am văzut cum şcoala de la noi, cea universitară, în special, nu face loc studiilor asupra creativităţii, un curs de care e foarte mare nevoie. Să nu uităm că în deceniile din urmă românii au dat multe reuşite intelectuale, olimpici şi tineri geniali, din care multora li s-au frînt ulterior aripile. În timpul dictaturii dinainte de 1989 am simţit pe pielea mea că, practic, conducerea ţării se poartă cu artiştii şi cu savanţi ca şi cu femeile de serviciu ale politicii, cu o crasă desconsiderare. Acum, cînd tot pe pielea mea simt cum, insidios, o  dictatură de tip nou se încheagă, chiar din ’90 începînd, văd cum vechea mentalitate n-a dispărut, cum actualii oameni de partid din ministere privesc la fel de dezinteresaţi pe artişti şi pe cercetători şi cum cu voie de sus, subcultura a cucerit ţara. În acest context, cum să nu fie cercetările mele la baza creativităţii, un pericol? Momentul e dramatic pentru mine, căci nimeni de la Educaţie sau Cultură nu vrea să vadă rezultate şi concluzii tulburătoare, despre care. Individual şi în particular, mulţi îmi vorbesc cu admiraţie.
Chiar aşa, despre experimentul Zaica, Dan C. Mihăilescu scria: „Numai copilul – fiinţă pură, transparentă, încă aproape de origini – poate să adune, ca un călugăr zen, ca un sufist ori un sihastru din Pateric (experţi, aceştia, nu în începuturi, ci în sfîrşituri) munţi de experienţe practice sau morale într-o sintagmă de-o plasticitate –i-o substanţă care taie răsuflarea şi te încremeneşte în revelaţie”. Atunci, de ce îi sînt refuzate profesorului de trăire Dorel Zaica, acele concluzii care pot face un pic de ordine în părţi ale naţiei devorate de criză morală adîncă, astăzi, cînd „binele” oncologic înlocuieşte brutal binele ontologic, cum observa recent un ilustru teolog?   

Pictorul şi lipsa de Orizont „politically incorrect”

L-am întrebat pe Dodo Zaica ce se va întîmpla cu moştenirea pe care o va lăsa în domeniul studierii gîndirii copilului, în fond, o imensă mină de aur pentru antropologi, psihologi, pedagogi, teologi, istorici şi mulţi alţii. Porneam de la o întrezărită situaţie, de atîtea ori repetată în marea arenă a culturii de pretutindeni, după moarte vine gloria, ce bine că voi fi abia cînd nu voi mai fi, un paradox dureros pentru orice creator de artă. Ce se va întîmpla de fapt, cu cele două categorii de moşteniri ale pictorului, opera plastică şi experimentul cu copiii, ce-i poartă numele?
Mi-a răspuns cu nesfîrşită precauţie vorbindu-mi întîi despre cele destăinuite lui de unul din marii pictori români, astăzi dispărut, un paralel destin prietenos care a trăit experienţa cu totul definitorie pentru ciudatele vremuri în care sîntem provocaţi să adăugăm mereu Creaţia:
Cînd m-a chemat la el pentru un schimb de tablouri, mi-a povestit o întîmplare din care am înţeles cum merg lucrurile pentru o parte însemnată a Lumii. Era la o expoziţie personală într-o capitală a Europei occidentale, unde unul dintre cei mai mari critici de artă ai acelei ţări l-a invitat la o cină ce a durat cîteva ore. Discuţia a trenat mult timp, în care, de fapt, gazda a făcut un uriaş slalom diplomatic, teribil disimulat, cu deosebită grijă de a nu jigni în vreun fel necuvenit pe genialul artist,  să afle dacă pictorul român este, cumva, evreu, apoi, după întoarceri labirintice de frază, homosexual, apoi printr-un alt balet semantic desăvîrşit, măcar mason... După trei „nu”-uri consecutive, în final au venit şi sincere lamentări ale gazdei privind „pierderea ocaziilor de achiziţii substanţiale, regrete, aţi fi plecat acasă fără nici o pînză, vai, păcat!” etc., în final, pictorului român nefăcîndu-i-se nici o achiziţie după acea expoziţie „de succes”!
Mă întreb acum eu, Dodo Zaica, într-atît a decăzut omul, acest obiect primordial al Creaţiei, atît de atotcuprinzător să fi devenit păcatul încît doar viciul, sub formele cele mai groteşti să valideze succesul pe piaţa artei? De o astfel de piaţă depindem noi, Artiştii, marcată de grotescul înfiorător al pervertirii globale, în esenţa ei, în zilele noastre?

Furtuni pe şevalet

La o scenă ca aceasta se adaugă situaţia din ţară unde, am văzut cu toţii în ultimii ani, cum instituţii de stat, în general, dar Institutul Cultural Român, în special, au un mod curios şi şocant de promovare a creatorilor de artă, ne amintim de măgarul cu svastică, de pildă, la ICR New York...
Pînă cînd să mor eu, văd cum mulţi îmi bagă beţe-n roate, consideră că toate acestea sînt exagerări, nu înţeleg de ce dar simt că ceva serios îi deranjează, iar mie-mi vine să urlu „uite ce iese din gura unui copil, deştepţilor!”, cînd nu vor să vadă filonul de aur din cercetările mele, sau cînd nu ştiu cum, e promovat la ICR Paris un pictor român ce prezintă pe pînze ample un Iisus cu un falus imens şi o Maică Maria cu un sex deschis ca o peşteră (e vorba de pictorul Alexandru Rădvan şi „divinul genital” – n.n.). Totuşi, acest om predă studenţilor pictură, e profesor!
M-am întrebat de ce o astfel de pictură, reprezentînd în esenţă, sexe „exoftalmice” la Hristos şi Fecioara Maria, este agreată ca reprezentativă în expoziţii externe cu gir oficial, şi mă mai întreb, ce fel de Românie au intenţia diriguitorii noştri să prezinte lumii în secolul 21, una într-atît de alterată? Sau, nu mai ştiu eu pe ce lume trăiesc?

Două serii de pictură, lucrate azi, cu frenezie
Îl privesc în atelierul său de pe strada 11 Iunie (interesant nume de stradă în Bucureşti – n.n.) cum lucrează cu o fervoare greu de imaginat la două proiecte de mare anvergură.
Prima serie e intitulată „Povestea lui Adam şi Eva, cu cortina larg deschisă. Popas de îngîndurare”. Vezi, aici sparg un tipar: de secole, în această temă există „canonic”doar aceleaşi cinci personaje – Adam, Eva, pomul, şarpele şi mărul. Majoritatea covîrşitoare a spus „aşa e bine”, dar eu spun că asta e doar „poza de buletin” a acestei generoase teme. Considerînd acest tipar contraproductiv, l-am folosit ca exemplu de creativitate pentru copii, care trebuiau să prezinte tema nu doar cu cele cinci şabloane, ci cu libertatea de a vedea dincolo, chiar în culise (culisele Raiului, interesante „decoruri” de scenă – n.n.). Au rezultat, în final, 100 de lucrări selecţionate pentru un volum intitulat ca şi seria, căci asta sînt, Popas de îngîndurare. Scopul a fost şi rămîne concret: acela de a porni o dezbatere cu categoria de vîrstă cea mai pură, despre păcatele oamenilor, de la origini pînă azi. Cînd i-am întrebat de ce boală suferă toţi perlamentarii şi legiuitorii din lume atunci cînd permit otrăvirea chimică a mîncării şi băuturilor răcoritoare din magazine, un copil de 8 ani a răspuns, „de boala de nemaitrezire”, fără să ştie că vorbim de un uriaş păcat, cu un mare număr de victime infantile. Folosesc, deci arma omului-copil ca să arăt inepţia adulţilor „copţi” care ignoră mereu prin prejudecăţi impardonabile, cunoaşterea celor mai mici. Şi, vorba lui Fellini, „ne purtăm cu copiii de de parcă ar fi în permanenţă nişte greşiţi”!
Cea de-a doua serie ţine de pictura sacră. Suita de compoziţii arată, între altele, rolul mîinii în actul de rugăciune, în lucrări create nu după şabloanele picturii creştine clasice. Încerc să redau „Chilia pustniciei” şi nu descrieri ilustrative ale ale scenelor biblice mult edulcorate, iar titlurile sînt învăluiri poetice ale fiecărei lucrări.

Scurte note biografice
Născut la 22 iulie 1939 în Bucureşti, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secţia pictură
          Zeci de expoziţii în ţară şi în străinătate, tabere de creaţie, călătorii de studii documentare etc.
          Experienţa pedagogică: profesor la Liceul de Arte plastice „Nicolae Tonitza”, coordonator al studioului de pictură de la Muzeul Colecţiilor, director al Liceului de Arte Plastice din Bucureşti (1990-1992) etc.
          Mare expziţie în 1994, în SUA, 400 de lucrări în nouă săli, însoţită de workshop la Salt Lake City.
          Articole şi cărţi despre: în revista anuală de antropologie, Martor, al Muzeului Ţăranului Român, 2000, amplu articol de 56 de pagini despre experimentul cu copiii; 2001 – cartea „Experimentul Zaica” editat cu sprijinul Ministerului culturii şi Învăţămîntului; 2007 – broşura „Cronică involuntară. Mărturisiri la vîrsta copilă”; 2007 – cartea „Copilăria Poeziei”, cu prefaţă de Ana Blandiana; 2009 – albumul „Dorel Zaica şi ucenici săi”; 2009 – cartea „Hai-hui prin grădina întrebărilor”.
Decorat de guvernul Braziliei, în cadrul programului „Uzina de vise”. Lucrări în colecţii particulare şi de stat în 20 de ţări.

Fragmente din „Experimentul Zaica”

Despre experimentul Zaica, Andrei Pleşu spunea: „Ideea profesorului Zaica de a dezlănţui o abundentă şi provocatoare campanie de întrebări asupra generaţiilor de copii din anii comunismului a fost direct subversivă... dar şi o preistorie a secţiunii tinere a electoratului de azi”.

Dumnezeu ne arată prin păun că nu e bine să ne dorim chiar totul. Amalia Dulhan, 14 ani
Răutatea e cînd îmbraci pe tine bunătatea pe dos. Tudor Matache, 12 ani
Unii oameni nu putrezesc după ce mor, fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pămînt cu cerul în ei. Sabina Dallu, 13 ani
Dacă îi ascultăm atent pe oameni, auzim mai tot timpul, cum se laudă, pentru că nu le este gata capul. Florian Trifan, 11 ani
Nu tot ce e înţelept este spus de înţelepţi. Ana Virschi, 14 ani
Banul este uşa neîncuiată prin care intră dracul în casa ta cînd crezi că eşti mai fericit. Roxana Zaharia, 15 ani
Se face mai uşor răul decît binele, deoarece cînd faci un bine trebuie să te gîndeşti. Roman Muşat, 9 ani
Dacă se spune că „Trupul este un bun servitor dar un rău stăpîn”, înţeleg că de-abia atunci ştie trupul să te ajute cel mai bine cînd nu-i dai voie să-ţi ajungă şef. Paul Păun, 12 ani
Oamenii îşi găsesc mereu pretexte pentru a fi bogaţi şi îşi pierd sufletul rătăcindu-se în pretexte. Irina Maria Zamfirescu, 14 ani
Pierzi ceva cînd îl cîştigi pe Dumnezeu. Pierzi viaţa aia care părea grea. Cristina Ioana Iorga, 15 ani
Zadarnic e să ai aripi, iar cerul uşi închise. Cassandra Halchias, 14 ani
Dacă te abţii de la o plăcere îţi iese o pildă. Tudor Matache, 11 ani
În alte timpuri, şcoala se construia lîngă biserică deoarece se spunea că cine se aseamănă se-adună. Malvina Işfan, 13 ani
Dacă furi şi ceri iertare, eşti binecrescut, dar numai printre hoţi. Paul Păun, 12 ani
Ăla care înjură zice că are un avantaj, să capete experienţă ca să ajungă un dur, dezavantajul lui e că a început să-i placă dracul. Adrian Ioniţă, 10 ani