OAZA

Era normal ca Numele să descrie totul: Nomen est Omen.

În fond, un “tată” este cauza directă a acordării unui nume.

Dar, cînd o ţară a primit un nume, “tatăl” sînt toţi bărbaţii cuprinşi în ea? Şi cum pot perverti bărbaţii ei, numele acelei ţări?

Românii nu au oaze pentru că, aparent, nu au deşerturi. Cu excepţia deşertului ignoranţei. Asta explică faptul că din ce în ce mai mulţi români visează la oaze. Oaze în care să se adăpostească de deşertul prostiei.

Cînd mitocanul a devenit umplutura plăcintei naţionale, nu mă miră că mulţi nu se abţin să muşte din ea. E agresiv, e ignorant, imită imitatori şi consumă cu regularitate steroizi pentru prostie.

Într-o ţară a paradoaxelor non-lineare şi asimetrice, un paroxism se impune uşor: poţi găsi mai peste tot raftul cu steroizi pentru prostie.

          Publicitate: cumpără 2 produse de întărire a prostiei şi primeşti unul gratis! Durează garantat de la o generaţie la alta!

Şi tot căutînd oaza visată, constaţi că o asimilezi cu liniştea dintre cîinii vagabonzi, cerşetorii agresivi, bîrfitorii vecini – foşti turnători la Securitate, săpătorii invidioşi de la serviciu (dacă nu eşti şomer)...

Există un model-pattern de astfel de bărbat:

face parte din categoria acelor entităţi ce păstrează o robustă aparenţă umană, fiind însă, în esenţă, un monstru.

Spirit ce îmbrăţişează orice antireligie, o structură non-etică sprijinită pe cu totul alte 10 Porunci decît cele care au făcut ca societatea să subziste oarecum, pînă astăzi.

Un “om” care secretă Răul cu naturaleţe şi îl îmbracă zilnic în cuvinte cît mai atrăgătoare, dar cu minciuna mulată transparent. Biped nociv ce nu uită o clipă că rostul lui e să urce tot mai sus, pe orice scări, ierarhice, academice, teologice, politice, pentru ca Răul diseminat de acolo să contamineze cît mai mulţi real-umani.

Acestora din urmă, Binele nu le poate asigura o apărare, o platoşă ce să-i protejeze, cît de cît. Şi atunci, cum să nu cauţi Oaza?

... ca să eviţi moartea Karaoke în care partitura nu-i a ta, textul nu-i al tău, instrumentele nu-s ale tale, nici ringul nu-ţi aparţine, dar te bîţîi grotesc, într-un stil care, normal, nu-i al tău...

Cum să nu visezi la Oaza înverzită?

“Să prindem sfîrşitul în altă parte”, ce ideal aberant!

Dar, unde e Oaza?

Gînd De Templier-Yoghin

Oricît de mare este Lumea, mereu apar oameni care vor să o amenajeze şi să o reamenajeze. De regulă, sînt cîţiva astfel de oameni pe o generaţie.

Unii “au grijă” de Lume ca de o seră încălzită, alţii ca de un Zoo supra-aglomerat, alţii o tratează ca nişte directori de Şcoală de corecţie, iar alţii ca nişte generali în rezervă ce reordonează meticulos soldaţi de plumb.

Dar, întotdeauna, grija lor pentru Lume se numeşte Nouă Ordine.

Datele pe care se bazează reordonatorii se găsesc în documente reci, pline de acurateţe, întrerupte de grafice complexe, toate, descriind fidel haosul ce trebuie ordonat. În fond, îmblînzeşti tendinţe, teşeşti revoluţii.

Să faci Binele cu forţa, să dresezi popoare leneşe şi fără de viziune, popoare pentru care Raiul e un munte de pilaf servit fidelilor morţi de cadîne sumar îmbrăcate... Efortul de a impune Binele ţine de un eroism calificat drept odios de cohorte de nerecunoscători ignoranţi.

Există popoare pentru care prezentul e sluga trecutului lor, şi alte popoare pentru care viitorul e o informală mamă adoptivă care hrăneşte de-acum la sîn ambiţii sincretice şi libertăţi de coşmar.

Cel român nu s-a decis încă în care din definiţii să locuiască.

Această pendulare ezitantă are loc şi pentru că, de generaţii, acest popor n-a mai secretat indivizi care să empatizeze cu Noua Ordine. Un popor care, în condiţii de dictat extern absolut controlabil, face exact ce-i place. Iar ceea ce face nu ţine de “grandios”, ci de lucruri mici ca furtul şi bîrfa, luînd în răspăr escrocherii ridicate la rang de dogme – ca trucul cu “vinul-sînge” sau cel cu “războiul împotriva terorismului”.

Observ însă, că clubul celor care văd dincolo de ziua de azi şi de noaptea consecutivă, e destul de bine populat, ca oameni resemnaţi în cinism şi cu simţul aşteptării bine dezvoltat, oameni pentru care, în entropia Binelui impus, un singur lucru mai pulsează: speranţa că, pînă la urmă, orice Nouă Ordine, devine un fascicol într-o carte de istorie.

Dar, pînă atunci, cum logica înseamnă scepticism, ştiu că memoria Moirei mele îmi şopteşte să nu mai sper, ci să evadez din agonie.