sâmbătă, 28 aprilie 2012

INTERIMAT. Un timp al incertitudinii


Bine. O Moţiune “de succes” a generat un interimat zis “de şase luni”.
În regulă, dar să nu-i apuce ameţeala pe proaspeţii beneficiari.
Încă o dată avem o şansă: de la politica PDL – “tot timpul trebuie furat ceva”, la luciditatea lui “hai să construim ceva viabil, totuşi”, ca normă USL şi ţintă a lui V. Ponta.
Ideal este să valorifice acest prilej, esenţial este să nu-i dea cu piciorul (remember Geoană!).
Este timpul ca trainicul lanţ cauzal al greşelilor de 22 de ani să se rupă. Dar totul e ca la noi, la români: începe cu o pauză, un interimat. Şase luni.

V. Ponta are datoria de a nu ameţi, iar C. Antonescu are obligaţia să supra-vegheze acest fenomen.
Pentru că, dacă USL scapă de sub control acest moment politic nu va mai avea loc de refugiu. Nu se va mai regăsi în inima niciunui segment electoral,
călcînd pe urmele PDL, partidul care din 27 aprilie 2012 începînd, din Vinerea Neagră a clanului Udrea-Băsescu-Blaga, a intrat în malaxorul dezagregării politice, la fel ca PNŢ, după 1999-2000.
Pentru PDL trebuie să urmeze perioada penală (perioada albastră, la Picasso), în timp ce pentru USL trebuie să urmeze perioada de reconstrucţie “de partid şi de stat” (perioada roz, la Picasso).

Poţi spune multe despre T. Băsescu, dar un singur lucru este cert: el nu a fost nici o clipă un preşedinte “cu acoperire naţională”, al tuturor românilor. El a fost mai puţin preşedinte şi mult mai mult premierul-fantomă (the Ghost-prime-minister) al artefactului hibrid politic PDL, atît de vid în doctrină şi atît de avid în interese.
Dacă USL (PSD, în special) va lucra cu aceeaşi matriţă politică, încrederea imprimată iniţial se va disipa ca fumul de ţigară în atmosfera toxică a unei Românii infestate de corupţie.
Convergenţa necesară: Asumare, e cuvîntul de ordine.
Dacă V. Ponta nu impune asumarea, cu adevărat, a răspunderii, prin aplicarea de corecţii politice radicale, nu va mai fi nici Cuvînt şi nici Ordine.


joi, 19 aprilie 2012

Extrem-ismele româneşti pîndesc eşecul USL

Am fost „certat” de domnul Mircea Costache (vezi articolul anterior) pentru că l-am inclus şi pe Ion Coja în rîndul abundenţei de –isme ce răsar în prielnicul mediu electoral, acest guano social de crescut paraziţi politici. Semnalul domniei sale m-a determinat să notez urmatoarele idei concluzive despre perioada prin care trecem în aceste zile.
O mare absenţă electorală: Demnitatea!
Pornesc, normal, de la sondajele de opinie care dau certă o victorie a USL la locale şi la parlamentare. Ar urma o guvernare extrem de dificilă, o coabitare de doi ani cu un preşedinte ostil, o măcinare internă a USL prin grupurile interne de interese, adevărate pietre de moară, cu efecte nocive asupra ţării, în ansamblu. Dacă PSD va greşi în 2012-2013 (şi sînt coapte multe condiţii pentru greşeli în cascadă), orice analist lucid îşi va pune problema: cine va remodela ruinele politice ale unei Românii ce este de 22 de ani în derivă şi, mai ales, ale unei Românii post-băsesciene?
Ascensiunea unor ideologii „eretice”, neconturate ferm, exploatînd ranchiuni şi resentimente de decenii într-o Românie-gaură neagră a furtului Naţional, va genera apariţii în prim plan pe lîngă care lideri ca Georg Heider sau Le Pen vor părea „democraţi” naturali.
Creşterea numărului de provocări economice, a presiunii administraţiei şi a unui Fisc ce nu mai ştie ce să inventeze de impozitat, pe fondul corupţiei endemice, devin realităţi dure pentru o societate demotivată de la răspundere şi de la muncă, în timp ce criza de soluţii se adînceşte. Aceasta, şi pentru faptul că astăzi, în punctele cheie ale administraţiei se află cei mai insaţiabili şi fără de caracter personaje pe care aşa numitul Front al Salvării Naţionale le-a putut crea şi impune, copii şi metrese ale eşalonului doi PCR şi Securitate.
Cei care cred în pluripartidismul românesc sînt, de 22 de ani, ignoranţii şi naivii ca masă electorală, uşor de manipulat cu succes.
Alternativele „Naţionale”, „de pură tradiţie românească”, ortodox-legionaroide, sau altele, neprevăzute, pot pune în dificultate partidele mari, dar compromise – PSD, PNL – prin discursuri de un extremism afişat şi asumat, dar nu vor avea proiecte serioase pe termen lung, infrastructura politică, know-how managerial şi bugetul necesar unei schimbări fundamentale. Fără să mai vorbim de absenţa unui lider lucid, capabil de magnetizare populară şi plin de demnitate. Nu un Dan Diaconescu, Tudor Ionescu, Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali sau alţi cavaleri în armura naţională, cu cruce şi sabie vor remodela România ruinată. Cît despre intelectualii „de marcă”, rămîne cum ne-am înţeles, nu există în cîmpul politic. Spaţiul Schengen şi-ar atrage un cancer generalizat şi ştie asta!
Deci, dacă PSD nu îşi face o curăţenie internă „la sînge”, ţara rămîne o cutie goală a Pandorei, din care Speranţa a fugit peste şapte ţări şi mări.
Mai sînt mici grupuri, din care Mircea Costache îl amintea pe Ion Coja, cu o Listă Naţională, care ar putea avea succes cu sprijinul unui „civism naţional”. Nu cred în aceste utopii. Pentru că lipseşte tocmai civismul naţional: „din 1990, România a intrat pe mîna unei bande de jefuitori, străini de orice sentiment naţional şi călăuziţi de singurul gînd al îmbogăţirii. (...) Întîrziind intrarea României în spaţiul Schengen, Franţa a făcut ţării noastre un serviciu tot atît de mare ca şi în 1859, cînd a sprijinit unirea Principatelor. Atunci ea a contribuit la crearea statului naţional român modern, acum ea contribuie în a arăta lumii că „dincolo de paravan” se află „cel mai murdar colţ de Orient putred”, pentru a relua termenii lui Octavian Goga, din 1916.” (Florin Constantiniu, în Istorie şi Civilizaţie, febr. 2011).
Atunci, Cine?!

marți, 17 aprilie 2012

Mircea Costache: “Am facut armata la… rachete antiaeriene!”


Prin urmare am fost instruit sa dau jos avioane. Din reflex trag si in cele de hartie...
Convins ca un intelectual fin ca dvs nu se va supara, va voi spune, mai in gluma mai in serios, ca nu se cade sa includem in seria celor pe care ii infieram la un moment dat  si pe aceia din care ne inspiram preluandu-le ideile. Eu am fost studentul lui Ion Coja pe care il apreciez ca pe un nationalist veritabil, cu stiinta de carte, fara excese, fara sa confiste ideea nationala in interes personal precum Vadim. De aceea nu cred ca era cazul sa-l acuzati de" ioncojism" tocmai pe acela care ne-a amintit in revista Art-emis de zisa colonelului din filmul Z despre necesara impotrivire la  "-isme" pe care o duceti si dvs in carlinga avionului de hartie trimis la noi in misiune de lupta. Uite de aia nu pot romanii sa inchege nici o miscare de relansare nationala autentica. Pentru ca ii fura tentatia generalizarilor, pentru ca sunt individualisti inraiti si nu dovedesc discernamant in momente de restriste. Ion Coja si cei ca el nu au nici o sansa sa ajunga la carma treburilor publice intr-o tara macinata de contradictii, manipulata si distrusa pe toate planurile. Desi el ar fi unul din putinii capabili sa contrapuna, apropos de -isme, iliescianismului, emil constantinescianismului si traianbasescianismului un ioncojism salutar pentru iesirea din marasm prin descatusarea ultimelor resurse energatice de civism national.
       Dixi et salvavi animam meam!    Prof. Mircea Costache - Buzau.

duminică, 8 aprilie 2012

2012: De la –ism, la –ism, via antisemitism

 Noile –isme se impun galopant-electoral, ca aventuri politice Disney, frenezia nu mai poate fi oprită. Menţionez ce-se-vede-deja: mişcarea dedeistă (pepededeistă, mai exact), becalismul, geoană-ismul (!), uneperismul (sau opreaprogresismul), tökéşismul (!), ioncojismul, dar nici cu ecologismul uzat fără rezultat nu mi-e ruşine. Toate, aventuri politice fără energie, alta decît ambiţia unuia.
Peremismul făcuse un pic de carieră, în ciuda muppetismului de lider, pentru că avea girul Puterii, fără să degenereze în tudorism.
Ceva comun la toate, în afară de ridicol: toate sînt Naţionale, Creştine, Democrate şi …Europene.
Dar, mă-ntreabă unul deunăzi, antisemitismul? Tot un –ism.
Nici vorbă. În ciuda a ce spunea prudent, deputatul Aurel Vainer, recent, pe ziare.com. În România, după 1990, nu poţi să fii antisemit dintr-un motiv dezarmant de simplu: cei ce au dus ţara de rîpă sînt românii neoşi, ’nalţi ca bradul, rumeni şi proşti cu studii superioare, cu părinţi şi bunici nu printre Sefarzi şi nici Khazari, ci prin Securitate şi PCR. Cei care vedeau un duşman al României în fiecare bursier Soros trebuie să fie foarte dezamăgiţi astăzi.
Un antisemitism real, ca la mama neamţului acasă, prin ’38, va fi posibil doar cînd CEO Ahmadinejad şi echipa ayatolahică vor face „bau!” la Tel Aviv şi aceştia, prudenţi, aplică o relocare fără vize (nu va fi timp) prin România la vreun milion de evrei, conform scenaristului Ion Coja care „ştie ce spune”.
În filmul „Z”, un colonel spunea că „sîntem împotriva oricărui sistem terminat în –ism”. Şi s-a văzut, dictatura n-a rimat cu –ism, au eradicat democraţia pentru cîţiva ani.
Ce-ar mai fi de spus? Naţionalismul? Nici vorbă, cînd, prin 2060 etnia ţigană va depăşi numeric etnia care dă astăzi numele acestei ţări.
Dar eu, etern studiator electoral, aştept cu un hilar interes „Congresul” de constituire a mişcărilor: mru-ism (ungurenismul, sic!), natimeirism, iricolumbeanism, elanşvarţenberghism sau, de ce nu, zăvoranismul… Dar, ce aştept mai abitir, este „Mişcarea pentru apărarea dreptului la deturnare” – elenaudrismul – cu sigla profil Băse şi logo „For ever!”.
Cît despre masonism (reducţie populară de la „Francmasonerie”), a fost dus în derizoriu în mod tipic românesc, de propriii aderenţi şorţulişti, prin verificata metodă „muşcă şi fugi!”, între altele,
În toate aceste –isme aşteptarea e sinonimă cu dezamăgirea din start, totul e blazat, trebuie altceva. E clar, fără Ideal nimic nu e. Am spus Ideal, nu idealism!