Rcentul show funebru avîndu-l
ca protagonist pe Nyiro Jozsef sub formă de cenuşă deschide posibilitatea unor
incursiuni în domeniul noului cult al morţilor, domeniu ce n-a scăpat, nici el,
de tranziţie.
O neobişnuită frenezie a
reînhumărilor a cuprins această ţară de cînd libertatea şi democraţia şi-au
făcut loc în ea. Victime ale tuturor vremilor politice – nu doar comuniştii au
dat tonul la interdicţiile întoarcerii la huma natală – au fost scoşi cu mare
pompă din ţărîni străine şi redaţi pămîntului patriei, în spiritul unei
dreptăţi ulterioare.
Cei vii, cum altfel?, au
făcut şi din această aproape firească manoperă un trend, o modă, în care, mai
nou, s-a insinuat destulă ranchiună, ceva ridicol şi ceva umor funebru.
Grupuri de sprijin pentru o
idee, găşti de lobby pentru acest soi de turism funerar, cu urnele prin
portbagaj, companii specializate de organizat evenimente cap-coadă tocmai pe
această “felie” specifică, ce îmbină ambiţii subiective cu sentiment naţional,
totul dus la bun sfîrşit ca “să repare o nedreptate”, sau să îndeplinească o
ultimă voinţă a vreunui ilustru decedat.
Nu-i vorbă, au fost şi sînt
destui merituoşi, adevăraţi patrioţi ca Nicolae Titulescu sau persoane contestate,
dar “date de Dumnezeu”, ca regele Carol al II-lea.
Alţi reîntorşi în huma natală
au fost Inocentie Micu, generalul Rădescu sau generalul Avramescu, dar o notă
de-a dreptul discordantă o constituie cazul “în lucru”, al lui Constantin
Brâncuşi: el dorea să lase României moştenirea sa, dar după celebra înfierare
la şedinţa din 5 octombrie 1951, de către oportuniştii academicieni Mihail
Sadoveanu, George Călinescu, George Oprescu şi Alexandru Graur, renunţă la
intenţie, la cetăţenie şi lasă totul statului francez, detestînd, de atunci,
România. În zilele noastre, o iniţiativă “de repatriere a osemintelor” sale,
coordonată de Laurian Stănchescu, deşi notabilă, se străduieşte “să pună în
operă” o spectaculoasă reînhumare la Hobiţa. Ştim că morţii nu se prea învîrt
în morminte, dar viii se pot adesea învîrti pe lîngă ridicol.
Statui se ridică, statui se
dărîmă, morţii se plimbă transfrontalier, iar slujbele religioase în numeroase rituri
nu contenesc, atîta este de dinamică viaţa politică de după moarte.
Cea mai mare parte din
evenimentele din acest domeniu ţine de postcomunismul funerar, după căderea
comunismului în Europa de Est, conform şi studiului “Viaţa politică a
trupurilor moarte”, de Katherine Verdery (2006). Autoarea vorbeşte de un efort
prin care morţii “răi” sînt înlocuiţi cu morţii “buni”, la fel cum statuile
rele sînt trimise la topit devenind materie primă pentru noi statui bune.
A devenit clar faptul că
îndărătul fiecărei operaţiuni de repatriere a morţilor de cinci stele se află
cite un mare capital politic şi, implicit, electoral, cînd ideologia şi
funerarul contribuie la un panteon de elite post-mortem.
Saga întoarcerii acasă – de
Dincolo! – va continua. Cine urmează?