Mă roagă mai ieri un amic să-i scriu cîteva rînduri despre „rolul femeii în
politică”, ştii, e vorba de idei noi în campania electorală iar eu, cică, „le
am cu astea”. Nu cred că i-a plăcut ce am scris, dar am convingerea că suava
candidată protejată nici n-a văzut textul care urmează. Mai bine pentru ea,
nu-i aşa?
Rolul femeii în politică? Nu e o temă grea, dar cu vorbăria sterilă şi
interminabilă caracteristică poporului român (elite plus mase plus
pseudoteleviziuni), poate deveni o dezbatere tabloidă de toată frumuseţea.
În 23 de ani de la ultima „eliberare”, femeia a fost tratată cu sictir, de
la „treci la cratiţă, fă” – îndemnul politicos acordat Doinei Cornea de presa
FSN, pînă la rolul „magistral” jucat de ultima Elenă din România, în trena
preşedintelui Băsescu, prin crîngul Troia de la Cotroceni.
Deşi conform prea banalului dicton, „în spatele fiecărui bărbat puternic se
află o femeie”, ar trebui să avem o clasă politică pozitivă, un model european,
faptul că toţi aceştia sînt penali, penibili, „co-rupţi” şi rupţi de realitatea
numită Ţară, dovedeşte contrariul.
E adevărat, au fost multe Elene... Elena Cuza, Elena Lupescu, Elena
Ceauşescu, Elena Udrea, dar toate, fără excepţie, au indus, prin bărbatul
condus „din proţap” în spatele căruia palpitau, decizii nenorocite şi
catastrofale pentru un întreg popor. Nu mi-e ruşine nici cu o Veturia Goga, de
pildă, care a fost realul gropar al mareşalului Antonescu, nu mai contează dacă
alături de Mihai „fratele”, şi Eugen Cristescu...
Mai avem în sînge şi criminalele exemple din Balada Mioriţa şi legenda
meşterului Manole, „chestii folclorice” de care sîntem foarte mîndri, dar care
ne definesc atît de mohorît.
Trist lucru, femeia în politică la români... Ajunge să ne aducem aminte de
preşedinta Camerei Deputaţilor, cea „cu număratul”, ca să începem să urlăm la
Lună. Ce bărbat s-ar simţi puternic şi apărat de o astfel de femeie?
Prezenţa femeii în politica românească ţine de ceva între ficţiune şi
fabulă. În politica românească, în care numărul lor e extrem de redus faţă de
alte ţări mult mai normale, ele fac doar figuraţie, dar şi aşa, ele rămîn
extensii ale voinţelor malefice ale unor bărbaţi politici cărora nimic din ce e
ticălos în politică nu le e străin. Maşini de vot de sex opus.
Pot fi şi exemple de succes – dar, în afaceri, nu în politică – vezi şefa
PETROM, ele sînt excepţii ce confirmă o crudă realitate.
Cheia unei ginecocraţii pozitive pentru ţara noastră ar fi în sublinierea
şi valorificarea diferenţei dintre gîndirea masculină şi cea feminină.
Bărbatul este agresiv, războinic, infatuat, brutal, nomad, violent, degrabă
dedat plăcerilor, supus legii lui „muşcă şi fugi”, supus viciilor tot mai
elaborate, adesea iresponsabil etc.
Femeia este, în primul rînd, protectivă. Este de ajuns să ţii nouă luni în
pîntece o viaţă, ca asta să te schimbe definitiv.
Daţi pentru o rotaţie a planetei în jurul Soarelui, puterea întreagă numai
femeilor şi vedeţi ce se va întîmpla: bărbaţii ar pierde totul, dar Ţara ar
ieşi la liman.
Matriarhat „de-un an” să fie, dar s-o ştim şi noi! Dar ce guvern
„falusocratic” românesc ar risca această cesiune temporară de Putere?
Femeia?
Da, femeia, mereu femeia, întotdeauna femeia!
Pentru că fără ea orgoliul masculin ar fi mai puţin valoros ca un găinaţ
„de găină”.
E simplu, de la Facere (?) vaginul e primitor, penisul e agresor. Ea nu are
ce face, totul depinde de discernămîntul dobîndit prin intuiţie (nu prin
raţiune! Feromonii, bată-i vina!)
În întreaga nostră scurtă viaţă, uşi se închid, uşi se deschid, dar mereu
cheia e femeia. „Nu rochia contează, ci ceea ce ai în interior”..., ar fi o
fugitivă explicaţie. Oare, totul o fi cu gîndul la bărbat?
La bărbat? Proştii sînt tinerii. Cum zicea un rus minunat, „aurul în
buzunar, argintul la tîmple şi oţelul în pantaloni”, e ideal, a avut 9 neveste
la care le-a făcut copii, nenorocitu’ (invidia din mine!).
Lumea nu e un loc atît de mare cît ne place să credem, dar unele părţi ale
ei sînt nedrept de bogate în raport cu altele, care n-au decît nisip fără apă,
de exemplu, sau duc lipsă de femei, ca Ţara de Foc, de pildă.
Sau, femeile sînt stocate în Burse numite Harem.
Însă, oriunde în Lume, Est-Vest-Nord-Sud, cuvîntul cheie nu e „Mamă”,
cuvîntul cheie e „Primesc”, asta e ce ştiu femeile să facă cel mai bine, aici
s-a lucrat cel mai temeinic la alterare. Prin „mituirea” cu daruri, ca gest
atenuator de conflicte. Dăruirea a fost şperaclul care a permis decăderea,
coruperea femeii în detrimentul mamei.
Căsătoria, cu tot ritualul, o impunere morală, e acţiunea de a anula rutul,
secolul 20 a forţat nota de a dez-idealiza simbolul unirii în folosul
copulaţiei, în loc de a creşte ceva de la primitiv la transcendent...
Or, azi, căsătoria a devenit din ritual sacru, un contract fără perenitate,
un CEC gri, de drepturi nemeritate şi de consecinţe cu durere pentru Făt.
Planeta asta, norocoasă pînă mai ieri, mai are o şansă doar în măsura în
care femeia revine în prim-planul determinist al unor hotărîri benefice.
Altfel, nu!
Sîntem norocoşi că sîntem din femeie, sîntem norocoşi că ne întoarcem în
ea, sîntem norocoşi că avem şansa de a ne minţi că sîntem conducători, sîntem
norocoşi că sîntem vinovaţi pentru tot Răul din Lume – bărbaţi fiind – şi ne
considerăm norocul ca ceva ce ni se cuvine pe Drept!
Doamne, ce pervers Creator!