vineri, 5 septembrie 2014

CONSIDERAŢII PRE-ELECTORALE




               “Dacă nu poţi să accepţi adevărul din
                                                          exterior ai să te împaci cu minciuna din
                                                          interior!”
                                                                                      Mahatma Ghandi
La un sfert de secol de la revolutie România se găseşte înaintea unui nou exerciţiu electoral, prezidenţial, de astă dată. Dar, pentru prima dată, miza acestor alegeri este echivalată în multe segmente de populatie cu o schimbare de epocă. Traian Basescu „absolvă” două mandate cu efecte total negative pentru România ca întreg şi pentru o populaţie care, individual, a simţit efectele proastei guvernări prin ranchiuni prezidenţiale.
E toamna programelor electorale, cînd se coc promisiunile inflaţioniste. De 25 de ani asistăm la acelaşi fenomen politic: „programele electorale sînt bilanţuri ale eşecurilor viitoare” (Raymond Poincare, citat în volumul scris de Comte de Saint-Aulaire, „Geneve contre la paix”, Paris, Librairie Plon, 1936). Dar ele sînt, privite ca bilanţuri în cazul de azi românesc, şi camuflaje ale eşecurilor trecutului apropiat.
Am convingerea că de aceea, programele electorale prefigurează bancrutele frauduloase ale politicului oneros. Apropierea alegerilor, în caz particular, prezidenţialele în 2014, ornează complexitatea problemelor cu un coeficient de bluff între ilar şi grotesc. Scandalul de presă e antidot al raţiunii, sedativ pentru vulgul consumator de dezinformare, generator de vot necalificat.
Practic, din 20 mai 1990, urnele de vot au rămas surse de obscurizare, iar electoratul român a fost sistematic, materia unei mistici politice malefice, ca prizonier al politicilor eronate. Frontul Salvării Naţionale a fost iniţiatorul acestor realităţi, iar ranchiunosul preşedinte Băsescu „a cizelat” credulitatea publică măiestrit modelată de televiziuni perverse. Doar electoratul vedea în muppets-ii politicieni fetişuri electorale pe care ori le invidia, ori le blama împăciuitor. După 25 de ani, cei mai mulţi au început să vadă cum, decojind „star”-ul politic au găsit înăuntru adevărul nud – furtul la scara 1:1 al proprietăţii naţionale.
Ipocrizia politică este un motor cu ardere externă ce dă în „eşapamente” planuri constructive ca simple manifeste electorale, magistrale modele de intoxicări ale opiniei publice.

Astfel a devenit Traian Băsescu un Pontifex maximus maladiv şi cinic, înconjurat slugarnic de pretori şi lictori cu originea în segmente de servicii secrete sine Deo. Candidaţii-avortoni-politici cu o lupească Elenă Udrea portdrapel de navă de piraţi, fojgăie în jurul preş-ului într-o disperare uşor de înţeles: lumea lor moare!
Nefasta mistificare politică a lui Traian Băsescu a atins apogeul pe vremea guvernărilor lui Emil Boc, acest fals premier, doar de jure, căci Băsescu cumulase de facto cele două funcţii. Adeziunea compromiţătoare la tot ce Băsescu a creat ca şi construcţie politică, Partidul Mişcarea Populară fiind o ultimă jucărie dăruită fanaticei adepte Udrea, este acţiunea finală ce precede sfîrşitul a opt ani de stagnare şi ratare politică, sfîrşitul programului băsist de planing familial al celor mai fără de caracter specimene româneşti.
Va urma stadiul clinic numit „oroarea de răspundere” ca formă administrativă de instinct de conservare. Deja anacronic după primul mandat, Traian Băsescu va negocia „la sînge” garanţii pentru propria persoană, supravieţuirea băsismului prin Udrea fiind o poveste pentru proşti.
La 4 septembrie 2014, Dan Şova se întreba la o emisiune a TV Antena3, cine se află în spatele lui Traian Băsescu pe scena europeană şi ale cui interese antiromâneşti le serveşte preşedintele român. Mai exact, la capătul cărei lese străine latră furios la limita turbării măruntul preşedinte. Teoretic suveran, preşul e victimă ce vrea să-şi transmită genele celui ce-şi va vîrî gîtul în locul lui, în lesa bruxelleză.
Iată de ce Victor Ponta e un autentic macaz politic, nu mai e vorba de „răul cel mai mic”, e vorba de un singur rău mare, ce va fi înlăturat cu costuri exorbitante.
NOTA:  Comte de SAINT AULAIRE
Le comte de Saint Aulaire a mené une carrière diplomatique brillante, ayant occupé notamment le poste d’ambassadeur de France en Roumanie pendant et après la Grande guerre (1916-1920). Grand admirateur de Lyautey, il a achevé prématurément sa carrière comme ambassadeur à Londres en 1924, après s’être heurté au gouvernement du Cartel des Gauches dirigé par Édouard Herriot, beaucoup plus proche des idées de Léon Bourgeois ou d’Aristide Briand. Il s’est ensuite consacré à l’écriture, publiant notamment des ouvrages sur Richelieu, Mazarin, ou Talleyrand, et surtout ses mémoires, après la Seconde Guerre mondiale.

sâmbătă, 24 mai 2014

PNAC vs. PNRC



Puţini dintre analiştii atît de “pertinenţi” de astăzi îşi mai aduc aminte de faptul că în perioada 1989-1990 nici unul din analiştii acelui timp nu a prognozat disoluţia Uniunii Sovietice.
De atunci, succesoarea oficială a URSS, actuala Federaţie Rusă, a suferit transformări uluitoare, dar despre care se vorbeşte foarte puţin în presa din România. Aşa-zişii analişti actuali, mulţi dintre ei, “consilieri” de la Cotroceni “în jos”, pe la diferite instituţii cu pretenţii de directori de tendinţe regionale, elaborînd prognoze tangente  realităţilor din teren, nu fac decît să menţină focul mocnit al resentimentelor istorice antiruseşti, extrem de contraproductive intereselor actuale ale României, dar şi intereselor pe termen lung în cadrul geopoliticii secolului 21.
Actuala generaţie de analişti de politică internaţională riscă să repete greşeala din 1989  prin tratarea cu superficialitate sau cu neglijenţă şi atitudine uşuratică a sumei acţiunilor conducerii de la Kremlin. În esenţă, se consideră că toate acţiunile Kremlinului vizează atingerea din nou de către Rusia a statutului de superputere pe care a avut-o în anii de glorie, Uniunea Sovietică.
Evenimentele actuale, cu obiective în desfăşurare pe teritoriul Ucrainei, ne dovedesc cu totul o altă realitate, mult mai ancorată la realităţile din teren. Ele ne vorbesc clar despre statutul real actual al Federaţiei, un statut care nu mai ţine deloc de “o tendinţă spre superputere”, ci de ancorare realistă în acel statut. Greu de văzut, greu de acceptat de către “experţii”  resentmentari, nu doar din România (ei sînt cei mai deconectaţi de subiect) dar şi din majoritatea cancelariilor şi televiziunilor europene şi nord-americane.
Rusia nu vrea, se vede evident în acţiuni, să devină un “celălalt” jandarm mondial – la fel cum era definită în folclorul urban USA pînă în 1089, “Uniunea Sovietică Aialaltă” – ci joacă deja rolul cel mai deranjant pentru establishment-ul multor state, încremenite în ceea ce cred ele ca ar fi Real Politik acum.

Precedent
Ca simplă menţiune de aducere aminte, Serbia şi Rusia de astăzi seamănă ca tipologie statală printr-o „întîmplare” istorică asemănătoare: amîndouă îşi au originea, leagănul, în afara teritoriului lor actual. Serbia în Kosovo, iar Rusia, în Kiev. Mai exact, în Rusia kieviană. Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană a fost cel mai timpuriu stat al slavilor estici[1] dominat de orașul Kiev, aproximativ din anul 880 până la mijlocul secolului al XII-lea. Din punct de vedere istoriografic, Rusia Kieveană este considerat statul predecesor a trei națiuni slave răsăritene din zilele noastre: Belarus, Ucraina și Rusia. Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a lui Iaroslav I cel Înțelept (1019-1054) constituie Epoca de Aur a Kievului, când slavii au fost creștinați și au primit primul cod de legi al slavilor de răsărit, Russkaia Pravda.
Povesti vremenih let (Fragment)
La anul 6370 (862): [Ei] i-au împins pe varegi înapoi dincolo de mare, au refuzat să le mai plătească tribut și au hotărât să autoguverneze. Dar legea nu mai exista pentru ei și triburile se ridicau unul împotriva celuilalt. Au apărut neînțelegeri între ei și au început să se războiască între ei. Ei și-au spus: "Hai să căutăm un prinț care să poată ne conducă și să ne judece conform obiceiurilor noastre". De aceea ei au mers peste mări până la varegi, la rusi. Acei varegi anume se numeau rus, așa cum alții se numeau suedezi, iar alții se numeau normanzi și angli, iar alții goți... Ciudii, slavii, krivicii și vesianii le-au spus rusilor: "Țara noastră este vastă și bogată, dar nu este ordine în ea. Vino și domnește ca prinț, condu-ne! " Trei frați cu rudele lor s-au oferit voluntari. Ei au luat cu ei toți rusii și au venit.
Laboratoare politice la scara 1:1
Revenind, fac apel tot la istoria recentă.
Aceeaşi analişti au „bătută-n cap” data de 3 iunie 1997: ziua în care doi băieţi deştepţi, William Kristol şi Robert Kagan au fondat un think tank numit Project for a New American Century, (PNAC), o structură ce dădea direcţia conservării statutului SUA de „ordonator” global.  Principiul fundamental al acelei „declaraţii de principii” era Ceea ce este bun pentru America este bun şi pentru restul lumii. Importantă era prezervarea statutului hegemonic (superputere) al Statelor Unite.
În oglindă
În tot acest timp, Rusia nu s-a oprit o clipă măcar, într-un moment de odihnă, relaş, stagnare. Dar „băieţii ăilalţi” n-au văzut că o echipă de zile mari moskovită a elaborat de ceva bun timp ceea ce se poate numi fără rezerve, un Project for a New Russian Century (PNRC).
Să ne concentrăm, zic eu, pe specialiştii „kremlinologi” pentru a identifica datele concrete ce sprijină o astfel de abordare.
Să-ţi imaginezi că în epoca „satelizării controlului global” cineva ar mai vrea Gurile Dunării (în viziunea prost sfătuita a preşedintelui Băsescu) e rupere de realitate, hai să protejăm şi Gurile Nilului, ale Mekongului, ale Amazonului, ale Tamisei că vezi, ruşii pot domina de acolo, cam tot.
Pînă atunci...
... la 24 ianuarie 2014, Pavel Koşkin nota un fapt semnificativ: din cele mai influente şi mai elaborate 100 de think tank-uri globale doar patru sînt din Rusia. Aceasta duce la întrebarea, cum poate Rusia să elaboreze expertize şi să răspundă astfel provocărilor globale?
Autor al Top 100 Think Tank-uri din lume, James McGann, e convins că o singură cale de îmbunătăţire a prognozei ruse există şi ea rezidă din conlucrarea intensivă cu centrele de analiză americane şi din alte „puncte nodale”, ca publicul să poată fi informat corect despre Rusia.
Evenimentele din vestul Ucrainei, proximitatea filo-rusă, la fel ca şi modul extrem de detaliat, migălos şi răbdător în care se edifică Pactul de la Şanhai, jocul extrem de dur dar şi subtil cu energia (vectorul Gazprom) dovedesc că un astfel de Proiect – PNRC – totuşi există. Tema comună a Republicii Moldova şi a Republicii Moldoveneşti Nistrene ţine de o cu totul altă abordare, lucru tot neobservat de pertinenţii noştri analişti.
Concluzia pe care o întrevăd în perspectiva acestui an, 2014, decisiv nu doar din perspectiva europeană, este că Rusia e mult mai angajată în proiectele viitorului decît prejudecăţile şi resentimentele noastre ne permit să observăm. Deschideţi ochii mai mari şi fără ură, domnilor analişti din România, poate veţi înţelege mai bine lucrurile pentru care stupizenia voastră lucrează acum.
Şi încă un amănunt: la fel cum banii au vasele lor comunicante ce învelesc Pămîntul, la fel, şi influenţa politică a celor două Proiecte majore, american şi rusesc, găsesc uşor vasele lor comunicante şi de comunicare. Nu mă mir de faptul că multe astfel de vase-ţevi-conducte sînt identice, de parcă banii ar urma politicul, sau politicul ar călca pe firimiturile financiare ce duc la „Casa de turtă dulce” unde au fost ţinuţi ostatici Hansel şi Gretel.