“Dacă nu poţi să accepţi adevărul din
exterior
ai să te împaci cu minciuna din
interior!”
Mahatma
Ghandi
La un sfert de
secol de la revolutie România se găseşte înaintea unui nou exerciţiu electoral,
prezidenţial, de astă dată. Dar, pentru prima dată, miza acestor alegeri este
echivalată în multe segmente de populatie cu o schimbare de epocă. Traian
Basescu „absolvă” două mandate cu efecte total negative pentru România ca
întreg şi pentru o populaţie care, individual, a simţit efectele proastei
guvernări prin ranchiuni prezidenţiale.
E toamna
programelor electorale, cînd se coc promisiunile inflaţioniste. De 25 de ani
asistăm la acelaşi fenomen politic: „programele electorale sînt bilanţuri ale
eşecurilor viitoare” (Raymond Poincare, citat în volumul scris de Comte de
Saint-Aulaire, „Geneve contre la paix”, Paris, Librairie Plon, 1936). Dar ele
sînt, privite ca bilanţuri în cazul de azi românesc, şi camuflaje ale
eşecurilor trecutului apropiat.
Am convingerea că
de aceea, programele electorale prefigurează bancrutele frauduloase ale
politicului oneros. Apropierea alegerilor, în caz particular, prezidenţialele în
2014, ornează complexitatea problemelor cu un coeficient de bluff între ilar şi grotesc. Scandalul
de presă e antidot al raţiunii, sedativ pentru vulgul consumator de
dezinformare, generator de vot necalificat.
Practic, din 20 mai
1990, urnele de vot au rămas surse de obscurizare, iar electoratul român a fost
sistematic, materia unei mistici politice malefice, ca prizonier al politicilor
eronate. Frontul Salvării Naţionale a fost iniţiatorul acestor realităţi, iar
ranchiunosul preşedinte Băsescu „a cizelat” credulitatea publică măiestrit
modelată de televiziuni perverse. Doar electoratul vedea în muppets-ii
politicieni fetişuri electorale pe care ori le invidia, ori le blama
împăciuitor. După 25 de ani, cei mai mulţi au început să vadă cum, decojind „star”-ul
politic au găsit înăuntru adevărul nud – furtul la scara 1:1 al proprietăţii
naţionale.
Ipocrizia politică
este un motor cu ardere externă ce dă în „eşapamente” planuri constructive ca
simple manifeste electorale, magistrale modele de intoxicări ale opiniei
publice.
Astfel a devenit
Traian Băsescu un Pontifex maximus
maladiv şi cinic, înconjurat slugarnic de pretori şi lictori cu originea în
segmente de servicii secrete sine Deo.
Candidaţii-avortoni-politici cu o lupească Elenă Udrea portdrapel de navă de
piraţi, fojgăie în jurul preş-ului într-o disperare uşor de înţeles: lumea lor
moare!
Nefasta mistificare
politică a lui Traian Băsescu a atins apogeul pe vremea guvernărilor lui Emil
Boc, acest fals premier, doar de jure,
căci Băsescu cumulase de facto cele
două funcţii. Adeziunea compromiţătoare la tot ce Băsescu a creat ca şi
construcţie politică, Partidul Mişcarea Populară fiind o ultimă jucărie dăruită
fanaticei adepte Udrea, este acţiunea finală ce precede sfîrşitul a opt ani de
stagnare şi ratare politică, sfîrşitul programului băsist de planing familial
al celor mai fără de caracter specimene româneşti.
Va urma stadiul
clinic numit „oroarea de răspundere” ca formă administrativă de instinct de
conservare. Deja anacronic după primul mandat, Traian Băsescu va negocia „la
sînge” garanţii pentru propria persoană, supravieţuirea băsismului prin Udrea
fiind o poveste pentru proşti.
La 4 septembrie
2014, Dan Şova se întreba la o emisiune a TV Antena3, cine se află în spatele
lui Traian Băsescu pe scena europeană şi ale cui interese antiromâneşti le
serveşte preşedintele român. Mai exact, la capătul cărei lese străine latră
furios la limita turbării măruntul preşedinte. Teoretic suveran, preşul e
victimă ce vrea să-şi transmită genele celui ce-şi va vîrî gîtul în locul lui,
în lesa bruxelleză.
Iată de ce Victor
Ponta e un autentic macaz politic, nu mai e vorba de „răul cel mai mic”, e
vorba de un singur rău mare, ce va fi înlăturat cu costuri exorbitante.
NOTA: Comte de SAINT AULAIRE
Le comte de Saint Aulaire a mené une
carrière diplomatique brillante, ayant occupé notamment le poste d’ambassadeur
de France en Roumanie pendant et après la Grande guerre (1916-1920). Grand
admirateur de Lyautey, il a achevé prématurément sa carrière comme ambassadeur
à Londres en 1924, après s’être heurté au gouvernement du Cartel des Gauches
dirigé par Édouard Herriot, beaucoup plus proche des idées de Léon Bourgeois ou
d’Aristide Briand. Il s’est ensuite consacré à l’écriture, publiant notamment
des ouvrages sur Richelieu, Mazarin, ou Talleyrand, et surtout ses mémoires,
après la Seconde Guerre mondiale.