Carol Hârşan
În ziarul Adevărul din 24 aprilie 2017, Răzvan Voncu
punea întrebarea „Este Republica Moldova
un Stat?”. Concluzia sa era fără echivoc: „…Republica Moldova nu este un stat. Nu are temeiuri organice şi nici o
elită capabilă să o administreze ca un stat. A rămas, din păcate pentru
cetăţenii ei, o gubernie marginală a unui imperiu dispărut, căruia nu i-a păsat
de viaţa oamenilor nici cînd exista,”
Concluzie realistă, bazată pe fapte.
Cînd eu fac o analiza aplic două principii de fond: mă
refer la situaţia la zi, în teren; ascult întotdeauna şi cealaltă parte.
Astfel că astăzi, situaţia din artefactul statal,
membru al ONU, se prezintă astfel:
Un teritoriu la vest de fluviul Nistru, cu un
oraş-capitală la Chişinău (Moldova-Chişinău) si un stat real, Republica Moldovenească Nistreană (RMN), cu capitala la Tiraspol. (Nu
accept formulări de limbă de lemn ca „autoproclamată”, „autointitulatul” etc.,
ele nu ţin de realitatea din teren ci de propaganda unilaterală de la
Bucureşti). Cei mai mulţi români nu ştiu că RMN
nu e doar în stînga Nistrului ci din dreapta intră în componenţă şi
oraşul Bender, fosta Tighina a lui Ştefan cel Mare şi cinci comune.
Pe toate zidurile şi gardurile din România e
„printată” popular inscripţia „Basarabia
e România”. Da, aşa a fost în altă etapă a istoriei recente şi zbuciumate. Dar
să încerci demersuri patriotarde astăzi de a alipi fragmentul Moldova-Chişinău
la România, ţine de iraţionalitate. Înseamnă să-ţi alipeşti un cancer politic,
economic şi social, mai ales că România nu are azi banii RFG de recuperat RDG
după 1993, plătind 7 miliarde de mărci pentru construcţia în ex-URSS de
locuinte pentru militarii sovietici retraşi.
Astăzi, Moldova-Chişinău este un stat asistat, cu
majoritatea aptă de muncă plecată în străinătate, cu pensionarii şi copiii
minori rămaşi, cu bruma de economie la pămînt şi, atenţie, cu o piramidă ex-KGB
rămasă pe loc, ahtiată după bani şi privilegii. Această realitate doresc
patriotarzii români să o alipească, creind probleme Europei în ansamblu.
Dincolo, în Republica Moldovenească Nistreană,
lucrurile stau total diferit.
În ultimii ani am auzit de la tot felul de voci
elitiste din protipendada
diplomat-politică a caragialescului Bucureşti, Titraţi diplomaţi, fandosiţi
ziarişti şi nume grele în „conflictologie” cer la TV şi la alte surse
„retragerea armatei a 14-a ruse din Transnistria”. Nici unul dintre ei nu a
făcut o vizită în terenul vizat. Ar fi aflat astfel că Armata a 14-a a fost
retrasă pînă în 2001, după Conferinţa OSCE din Istanbul din noiembrie 1999,
cînd Rusia a acceptat retragerea. Clădirile cazărmii au fost demolate şi
terenul donat primăriei Tiraspol, dar ştiu asta analiştii noştri atît de
vocali?
Astăzi, în 2017, există în Transnistria următoarele
trupe ruse: GOTR – Grupul Operativ de Trupe Ruse, 1300 de militari ai
Federaţiei care au o singură misiune, cea de a apăra cel mai mare depozit de
muniţie din afara graniţelor unei mari puteri. Aflat la Colbasna, el
depozitează peste 80% gaze de luptă din al doilea război mondial. Încă din urmă
cu 5 ani experţii Ministerului Apărării ai Federaţiei au luat legătura cu
experţi americani pentru rezolvarea problemei, a cărei abordare ar opri
diseminarea accidentală a gazelor pînă la Bucureşti.
Mai există 250 de militari ai Federaţiei care, alături
de cei ucrainieni, moldoveni şi nistreni, alcătuiesc forţele de pacificare,
paza liniei de demarcaţie, căşti albastre. Recunoscută de ONU din 1992, este
cea mai veche misiune de pace azi în lume şi li s-a ridicat o statuie la
Bender.
Atît cu Rusia în Pridnistrovie!
Dar mai pot să adaug că două state cam la fel de noi
au deschis Ambasade în Tiraspol, respectiv, Abhazia şi Oseţia de Sud, pe
bulevardul principal al Capitalei. Pe clădiri flutură drapelele lor.
Concluzia mea derivă din certitudinea că vom asista la
dispariţia semi-elegantă a Moldovei-Chişinău şi la instaurarea unei Elveţii Est-Europene
în RMN, cu facilităţi financiare de tip paradis fiscal.
(Va urma. To be continued)
