The Pink Ornitorinc: Urări? Mda, dar nu fanatic

Zumzăie netul şi telefonul mobil: „La mulţi bani! S-aveţi parte de tot binele din lume! Să vă dea Domnul tot ce doriţi!, etc., într-o nesfîrşită suită de clişee ale ipocriziei.

Nu fac parte din seria eterogenă şi gregară a celor ce doresc binele Aproapelui. Mai ales, a acelor mulţi „Aproape” pe care îi văd cum îmi rîvnesc puţinul bine pe care îl am.

Nu am structura militantă a unui activist social, nu doresc să educ noi generaţii de emo, nu doresc să-l trezesc pe ţugulan dacă 22 de ani de persecuţie neocomunistă n-au reuşit s-o facă, de ce să nu-şi merite el titlul imnului naţional? Nu doresc soluţionarea paşnică a cîinilor vagabonzi, nu vreau să fiu un model public de moralitate cînd văd că etica e de prisos.

Studiez, în schimb, capacanele semnatice din urări, cu ipocrizia la pachet, sau, cum spunea Toma Caragiu-Hitler, în Actorul şi sălbaticii:

„Noi, foarte ataşaţi de voi şi vrem să ataşăm şi pe voi, la noi!”

Ceea ce scriu e este doar pentru foarte cîţiva, pentru cunoscători, cei cărora le rezerv curînd un titlu – Cei ce Ştiu.

DUPĂ

În urmă cu nişte mii de ani, patru, trei, doi, dar nu mai puţin de două mii de ani, acel grup restrîns de oameni care deţineau pe atunci conducerea, au introdus cu obstinaţie în popor, Povestea.

Au spus şi au repetat necontenit povestea la cei mulţi, cu argumentele, tonul şi charisma Marelui Preot, a Bazileului, a Regelui-Împărat:

Măi băieţi, - femeile nu contau în acele vremuri, noi ştim ce vreţi voi şi ceea ce vreţi este justificat. Vreţi cam tot ce avem noi: arme de fier, peşteri de lux, imaşuri, vite, blănuri, roadele pămîntului, apoi,  cetăţi, aur, pietre preţioase, mătăsuri şi... cam tot. Le veţi avea fără nici o problemă, fără să mişcaţi un deget. Imediat ce aţi murit intraţi într-o lume în care toate acestea vă aşteaptă. Noi le avem aici, e-adevărat, dar vedeţi că sîntem muritori şi noi. Important este ca voi să ajungeţi la ele, acolo! Pentru aceasta nu trebuie decît să muriţi... etc. etc.

Astfel, prin Poveste, s-a născut cacialmaua Edenului, a lumii de După, cu de toate pentru toţi, ca-ntr-un hipermarket divin .

Dar, cum niciodată povestea nu înseamnă adevărul, apare şi imprevizibilul.

Cam acum 2000 de ani vine un bărbat şi anunţă că el cunoaşte Adevărul şi-l va spune tuturor, şi Adevărul îi va face „liberi”.

Era normal ca deţinătorii de atunci ai Puterii să intre în criză iar CSAT-ul lor să ia măsuri drastice:

urmează un măcel de prunci, mai ceva ca o mineriadă din iunie ’90, cînd hoarde barbare au ciomăgit ochelarişti bărboşi şi intelectuali.

Mai vine şi un proces „frugal” şi, simbolic, de Crăciunul lui ’89, istoria se repetă, judecătorul Gică Popa cu sinedriul FSN alături, au făcut la fel.

Mai vine şi o intoxicare informaţională a masei de iudei, magistral condusă, şi gata manipularea!

Vedeţi ce simplu e totul?

Acel om, acel bărbat pe care l-au forţat apoi, ucigîndu-l, să spargă Calendarul în două – pentru amatori: înaintea erei noastre, era noastră – a vrut să spună Adevărul. Începuse, bietul, cu minuni, cu pilde, cu tămăduiri, dar n-a ajuns departe. Băieţii acelui timp s-au prins imediat şi au luat măsuri, au reintrodus Povestea cu şi mai multă osîrdie.

Nimeni nu se gîndeşte nici astăzi, cum ar fi arătat Lumea dacă acel om mai trăia una an, doi, trei..., cît Adevăr apuca să divulge şi ce Altă istorie trăiam acum.

Exact ca astăzi, trădarea a lucrat eficient, iar mitizarea şi-a arătat roadele prin perdeaua de ceaţă a re-tăinuirii Adevărului.

De atunci, nici o diferenţă, Moartea vă  face bogaţi, Munca vă face liberi, Comunicarea şi Consumul vă fac fericiţi... nu încetează ca zgomot continuu de fond.

Mesjul e simplu, e comercial, e capitalism şi Putere:

-         Măi băieţi, lăsaţi-o moale! Veţi avea totul!

DUPĂ.

Un OSCAR pentru Ion Iliescu

                                                          “The truth is out there.”

                                                                                      X-Files

Unele popoare au o onorantă istorie a propriei lor distrugeri, adesea urmată de renaşteri admirabile. Poporul polonez este unul dintre acestea.

Apoi, la fel, Germania şi Japonia, care, după nimicitoarea distrugere din 1945 au renăscut din cenuşă (remember Dresda – Abatorul 5, şi ciupercile nucleare din arhipeleag), devenind modele de demnitate, tenacitate şi de respect al muncii.

Dar, există şi popoare cu vocaţie autodistructivă, decimate de propriii conducători, iar aici, România e campioană europeană.

Categoric, Traian Băsescu – preşedinte!, cu sigla Ardeiul Iute, vă amintiţi? – a devenit cel mai blamat şi mai renegat personaj politic din România, iar sondajele, bată-le vina!, oglindesc cruda realitate. Chiar şi cei mai aspri susţinători ai săi ştiu asta, le merge mintea, dar nu pot ieşi din joc din rîşniţa Puterii.

Deşi I se cuvine pe deplin un premiu OSCAR, o statuetă, acolo, un mulaj după Gînditorul din Hamangia, pentru magistrala interpretare de casap politic, Traian Băsescu nu-l merită dintru-un singur motiv: e altul, mai bun, în rol.

Doar Ion Iliescu îl merită, pentru rolul de cel mai negativ erou şi cu cele mai spectaculoase efecte speciale, cel care, în cinstea şi sărăcia lui, protejînd “democraţia”, i-a făcut posibili pe toţi.

Şi pe Traian Băsescu, căruia veleitarismul propriu şi ambiţia tenace nu i-ar fi fost de ajuns.

Căci unde Ion Iliescu nu e, nimic nu e, nimic!, şi nici Traian Băsescu nu era să fie!

Un EPISTOLAR hilar, cu amărăciuni de viaţă

 Ne face George Stanca un cadou[1] de Moş Nicolae, ca o nuia usturătoare pe dosul prea multora. Cînd spun asta, plec de la o regulă matematică a exponenţialului, pentru că fiecare destinatar e o persoană “publică”, aproximativ cunoscută de alţi o sută, care sînt cunoscuţi de alţi o sută, şi tot aşa, într-o reacţie nucleară în creştere. Fiecare şi-a primit misiva.  

Şi nu poate să returneze plicul nedeschis.

Oricum, lumea de azi nu mai primeşte scrisori adevărate, ci doar facturi şi pliante publicitare sau electorale, aşa că, George Stanca s-a hotărît să eludeze Poşta Română (“se duce vestea”, un logo de bîrfă...). Post Restant în post mortem, via o carte, e o cale.

Cînd ai în mînă cartea aceasta, ai avantajul panoramei, nu al fulguranţei neatente a unui articol citit în metrou.

Abia cu cartea în mînă îţi dai seama că, evident, George Stanca are talent. Dar unul, altfel. Nu unul de Anna Karenina sau de Fefeleaga, Mara sau măcar de Adela. Ci, unul, coborît la nivelul destinatarilor, (sindromul “Zăvoranu”) ca să-l priceapă toţi, cei mai mulţi neavînd organele subtilităţii, pe care doar cultura autentică ţi le poate forma. Cronicar de defecte, autorul.

Omul ăsta are o memorie groaznic de supărătoare pentru destinatarii săi, cu care adesea a fost tangent în scene de viaţă.

Pozele lui din titlu sînt definitive, în ciuda zîmbetului împăciuitor, dar cu două degete în sus, sau cu degetul mare în jos (”Să moară! Să moară!”, urlau patricienii). Şi, mai ales, ce poate fi împăciutor cînd autorul te face curvă sadea cîteva rînduri mai încolo? Dar politeţea e amară, deşi rezultatele ei pot deveni dulci, cu timpul. Iar cînd vrei “să lucrezi” cu această uriaşă categorie urbană de destinatari, exprimarea brută facilitează recepţia, pentru că toţi sînt, undeva, pătaţi, unul nu e nevinovat, toţi şi-au folosit spre parvenire trupul şi viciile, iar George Stanca ştie asta, adesea, chiar din proximitatea lor. El doar vorbeşte urît, dar nu minte, urîtul vorbelor lui e reflexie din oglindirea destinatarului.

Într-o carte de referinţă, care a produs multă tulburare la timpul ei (1935), Mihail Sebastian îl descrie în cîteva rînduri pe publicistul I. Ludo. Cîteva rînduri, e adevărat, dar foarte la obiect cu distinsul nostru autor-expeditor, văzut tocmai prin reflexia destinatară. Reproduc oportun scurtă parte din ele:

“În uliţa evreiască, d. I. Ludo este un fel de Tănase evreu, cu destul haz uneori. Tănase este cetăţeanul care “ştie el ce ştie”, pe care “nu-l duci de nas cu una, cu alta”, că pe loc “îi sare muştarul” şi-ţi spune “două vorbe şi-un cuvînt”, de zici că “ce-i aia”. Tănase este grosul bun simţ în libertate. (...) Tănase satisface în fiecare din noi nu ştiu ce năduf plebeu, nu ştiu ce plăcere de a fi trivial şi de a scăpa de toate “fineţurile şi tiriboambele”... Pe urmă, după ce ai rîs, ţi-e oarecum ruşine de tine însuţi.”

Cu vervă şi cinism, de la miştocăria prietenoasă la batjocura cu rîs sardonic, George Stanca descrie, practic, fişa clinică a unui grup uman, un profil brut, fără aportul unui bisturiu fin. Vedem clar, prin această carte, o hartă psihologică sui-generis a unei părţi însemnate din poporul român actual. Deloc măgulitoare, sociologic descriptivă, ea oglindeşte mutaţiile de profunzime în comportamente şi în reacţiile noului val, trainici lucrători la temeliile subculturii. Pentru că ei au ocolit şcoala şi şcoala i-a ocolit pe ei.

Sînt curios cum ar reacţiona George Stanca dacă ar primi, la rîndul său, o scrisoare, cu degetul mare în jos. Nu s-ar supăra. Are antrenament. Are pregătirea românului cea de pe urmă, în faţa oricărui cataclism posibil: Şi

 ce-i? Rămînem prieteni. Hai să bem ceva că mi s-a uscat gîtu’.

P.S. Aştept cu interes EPISTOLARUL destinatarului politic, anunţat. Pentru că, suspans, aici prostituarea e dublă: peste viciile lor se-ntinde staniolul corupţiei. Depinde doar de flerul lui George Stanca să decidă cît de lungă va fi lista de păcate a fiecăruia, meniul a ceea ce a consumat acţionînd. Păcatul îţi dă politicos restul la bancnota cu care plăteşti, dar tot bănuţi de păcat primeşti. Va fi o carte de caractere, nu de dezvăluiri. Un Manual de “Aşa nu!”. 

---

[1] EPISTOLAR, Bucureşti, Adevărul Holding, 2011

Mircea Geoană şi iluzia succesului la români

O nouă formaţiune politică? Mda...

   „...esenţial: să fii în legătură cu ceea ce se plămădeşte în timpul tău, cu sensibilitatea acestui timp, cu căutările lui, cu sensul lui general.”

                                                                       Mihail Sebastian, 1934

Sindromul perversiunilor politice loveşte din nou, o nouă formaţiune politică se-nfiripează, „bate la porţile consacrării”. Se aşteaptă doar „Proclamaţia de la Dăbuleni”, noul Islaz, deocamdată, comunal. Mircea Geoană e pe redută, în orice caz.

 

Scurtă recapitulare

Istoria infamiei secesiunilor politice de la noi este deja prodigioasă, de 22 de ani:

Petre Roman expulzat din FSN cu ciomege a năşit Partidul Democrat, deturnat de Traian Băsescu în struţo-cămila Partidul democrat-liberal; Partidului Naţional Liberal i-au crescut de pe vremea lui Radu Cîmpeanu monstruoase Aripi Tinere, la fel ca la Ecologişti, deşi „verzii” români sînt uscaţi; Virgil Măgureanu, Marian Munteanu, Ioan Talpeş, Teodor Meleşcanu, Cozmin Guşe, Gigi Becali etc. au „edificat” efemere construcţii autentic cripto-Securiste.

Mai nou, Mişcarea virtuală de la Dăbuleni se încadrează în fojgăiala gălăgioasă de ctitorit partide:

Mişcarea Populară Totul pentru Ţară, sub fusta protectoare a Ioanei Băsescu, mă mir doar că nu l-au asociat şi pe arhanghelul Mihail plus o svastică neaoş româneşte stilizată; o „Nouă Republică” a lui Mihail Neamţu inspirat de Republica de la Ploieşci; Dan Diaconescu a fătat Partidul Poporului năşit de preşedintele Băsescu; iar tînăr şi neliniştitul Miron Cozma a scremut Partidul Social Democrat (!) al Muncitorilor, toate, precedate de Uniunea Civică Maghiară, Noul Partid Comunist şi de numeroase „Forţe civice” atomizate...

Apoi, inevitabilele ABSORBŢII, peştele cel mare înghite pe cel mic, dar cei mai mulţi s-au calmat jenant de repede după ce s-au văzut într-un fotoliu de Parlament prin orice compromis.

Da, se mişcă ţara!

Aşi... Păcat. Păcat că totul nu e decît o fertilă suită de cacialmale stupide şi devoratoare de bani. Motorul lor e în orgoliile personale şi în luptele feroce pentru Putere. Dincolo de ranchiuni şi resentimente cu ţintă fixă foarte greu pot să intuiesc şi să deduc vreun ideal capabil să magnetizeze.

Păcatul tuturor a fost că n-au generat Proiecte naţionale şi sînt lipsite de orice brumă de doctrine viabile.

Au fost şi sînt doar expresii de frustraţi.

Tuturor, şi lui Geoană-ultimul-venit, le lipseşte fervoarea, talentul şi charisma, ca şi harul oratoric, cultura politică (cu infime excepţii), capacitatea de sinteză şi dedicaţia vizionară.

Fără aceste calităţi orice efort şi orice ambiţie, orice „iniţiativă naţională” rămîne unde s-a-ncercat întîi, în cazul lui Geoană, într-un „cartier” din Dăbuleni...

Toţi au vrut să pornească rîuri populare („bazinul nostru electoral”), grandomane fluvii ce să-i poarte spre victorie, şi au eşuat în smîrcuri demagogice, în simulacre ce au erodat încrederea multor naivi.

N-au pus în viaţa lor mîna pe Tolstoi: eu nu sînt un rîu. Sînt un năvod.

Ar fi înţeles multe, dar sînt oameni cărora cărţile le dăunează şi-i întîrzie.

Ceea ce nu observă oameni ca Mircea Geoană, orbire ciudată dar explicabilă, e că înfrîngerea este, de regulă, tonică, revigoratoare, pune capăt unei crize, unei comode stagnări (chiar în fotoliul de preşedinte de Senat). O vreme vei scrîşni din dinţi, dar mergi mai departe, începi jogging-ul vieţii, prost să fii, dar să-ţi revii etc.

Dar, aceşti secesionişti politici, au şi foarte prostul obicei de a rosti adevăruri totale, categorice, de necomentat, „dreptatea e de partea mea, orice ziceţi”, şi cercul se închide. Puţinii aderenţi se îndepărtează sau se încaieră, iar noua formaţiune politică sucombă într-un fîs lamentabil.

Poate că face acum Mircea Geoană ceva, diferenţa specifică, îi acord „prezumţia” de iniţiativă pasibilă de succes, ceva cu prindere la mase.

Dar, mai poate el capacita forţele mulţimii?

Sînt convins că Mircea Geoană ştie ce trebuie cînd porneşte construcţia unui partid politic: cap, organizare şi bani.

Le are el pe toate? Vreun mare finanţator sau vreo corporaţie vede în el acel ceva merituos, în acest proaspăt expulzat PSD-ist?

Iar doctrina va fi tot social-democrată?

Dacă grupusculul de fideli cu care ar porni nu are răspunsuri concrete la aceste puncte, atunci totul devine o sursă a confuziei în capul ţugulanului, această ţintă finală de al cărui vot au nevoie toţi.

Dar tare mi-e teamă că asistăm la un nou şi mărunt episod din marele concert al sinistrei abdicări de la viaţă în România, concert ce se aude de 22 de ani, dar al cărui dirijor nu se vede.

În final, legat de motto-ul acestui text, păcat. Păcat că politicienii noştri nu-l mai citesc pe Mihail Sebastian. Ei n-au timp să se citească nici pe sine.

OAZA

Era normal ca Numele să descrie totul: Nomen est Omen.

În fond, un “tată” este cauza directă a acordării unui nume.

Dar, cînd o ţară a primit un nume, “tatăl” sînt toţi bărbaţii cuprinşi în ea? Şi cum pot perverti bărbaţii ei, numele acelei ţări?

Românii nu au oaze pentru că, aparent, nu au deşerturi. Cu excepţia deşertului ignoranţei. Asta explică faptul că din ce în ce mai mulţi români visează la oaze. Oaze în care să se adăpostească de deşertul prostiei.

Cînd mitocanul a devenit umplutura plăcintei naţionale, nu mă miră că mulţi nu se abţin să muşte din ea. E agresiv, e ignorant, imită imitatori şi consumă cu regularitate steroizi pentru prostie.

Într-o ţară a paradoaxelor non-lineare şi asimetrice, un paroxism se impune uşor: poţi găsi mai peste tot raftul cu steroizi pentru prostie.

          Publicitate: cumpără 2 produse de întărire a prostiei şi primeşti unul gratis! Durează garantat de la o generaţie la alta!

Şi tot căutînd oaza visată, constaţi că o asimilezi cu liniştea dintre cîinii vagabonzi, cerşetorii agresivi, bîrfitorii vecini – foşti turnători la Securitate, săpătorii invidioşi de la serviciu (dacă nu eşti şomer)...

Există un model-pattern de astfel de bărbat:

face parte din categoria acelor entităţi ce păstrează o robustă aparenţă umană, fiind însă, în esenţă, un monstru.

Spirit ce îmbrăţişează orice antireligie, o structură non-etică sprijinită pe cu totul alte 10 Porunci decît cele care au făcut ca societatea să subziste oarecum, pînă astăzi.

Un “om” care secretă Răul cu naturaleţe şi îl îmbracă zilnic în cuvinte cît mai atrăgătoare, dar cu minciuna mulată transparent. Biped nociv ce nu uită o clipă că rostul lui e să urce tot mai sus, pe orice scări, ierarhice, academice, teologice, politice, pentru ca Răul diseminat de acolo să contamineze cît mai mulţi real-umani.

Acestora din urmă, Binele nu le poate asigura o apărare, o platoşă ce să-i protejeze, cît de cît. Şi atunci, cum să nu cauţi Oaza?

... ca să eviţi moartea Karaoke în care partitura nu-i a ta, textul nu-i al tău, instrumentele nu-s ale tale, nici ringul nu-ţi aparţine, dar te bîţîi grotesc, într-un stil care, normal, nu-i al tău...

Cum să nu visezi la Oaza înverzită?

“Să prindem sfîrşitul în altă parte”, ce ideal aberant!

Dar, unde e Oaza?

Gînd De Templier-Yoghin

Oricît de mare este Lumea, mereu apar oameni care vor să o amenajeze şi să o reamenajeze. De regulă, sînt cîţiva astfel de oameni pe o generaţie.

Unii “au grijă” de Lume ca de o seră încălzită, alţii ca de un Zoo supra-aglomerat, alţii o tratează ca nişte directori de Şcoală de corecţie, iar alţii ca nişte generali în rezervă ce reordonează meticulos soldaţi de plumb.

Dar, întotdeauna, grija lor pentru Lume se numeşte Nouă Ordine.

Datele pe care se bazează reordonatorii se găsesc în documente reci, pline de acurateţe, întrerupte de grafice complexe, toate, descriind fidel haosul ce trebuie ordonat. În fond, îmblînzeşti tendinţe, teşeşti revoluţii.

Să faci Binele cu forţa, să dresezi popoare leneşe şi fără de viziune, popoare pentru care Raiul e un munte de pilaf servit fidelilor morţi de cadîne sumar îmbrăcate... Efortul de a impune Binele ţine de un eroism calificat drept odios de cohorte de nerecunoscători ignoranţi.

Există popoare pentru care prezentul e sluga trecutului lor, şi alte popoare pentru care viitorul e o informală mamă adoptivă care hrăneşte de-acum la sîn ambiţii sincretice şi libertăţi de coşmar.

Cel român nu s-a decis încă în care din definiţii să locuiască.

Această pendulare ezitantă are loc şi pentru că, de generaţii, acest popor n-a mai secretat indivizi care să empatizeze cu Noua Ordine. Un popor care, în condiţii de dictat extern absolut controlabil, face exact ce-i place. Iar ceea ce face nu ţine de “grandios”, ci de lucruri mici ca furtul şi bîrfa, luînd în răspăr escrocherii ridicate la rang de dogme – ca trucul cu “vinul-sînge” sau cel cu “războiul împotriva terorismului”.

Observ însă, că clubul celor care văd dincolo de ziua de azi şi de noaptea consecutivă, e destul de bine populat, ca oameni resemnaţi în cinism şi cu simţul aşteptării bine dezvoltat, oameni pentru care, în entropia Binelui impus, un singur lucru mai pulsează: speranţa că, pînă la urmă, orice Nouă Ordine, devine un fascicol într-o carte de istorie.

Dar, pînă atunci, cum logica înseamnă scepticism, ştiu că memoria Moirei mele îmi şopteşte să nu mai sper, ci să evadez din agonie.