Reînhumarea – un adevărat turism funerar

Rcentul show funebru avîndu-l ca protagonist pe Nyiro Jozsef sub formă de cenuşă deschide posibilitatea unor incursiuni în domeniul noului cult al morţilor, domeniu ce n-a scăpat, nici el, de tranziţie.

O neobişnuită frenezie a reînhumărilor a cuprins această ţară de cînd libertatea şi democraţia şi-au făcut loc în ea. Victime ale tuturor vremilor politice – nu doar comuniştii au dat tonul la interdicţiile întoarcerii la huma natală – au fost scoşi cu mare pompă din ţărîni străine şi redaţi pămîntului patriei, în spiritul unei dreptăţi ulterioare.

Cei vii, cum altfel?, au făcut şi din această aproape firească manoperă un trend, o modă, în care, mai nou, s-a insinuat destulă ranchiună, ceva ridicol şi ceva umor funebru.

Grupuri de sprijin pentru o idee, găşti de lobby pentru acest soi de turism funerar, cu urnele prin portbagaj, companii specializate de organizat evenimente cap-coadă tocmai pe această “felie” specifică, ce îmbină ambiţii subiective cu sentiment naţional, totul dus la bun sfîrşit ca “să repare o nedreptate”, sau să îndeplinească o ultimă voinţă a vreunui ilustru decedat.

Nu-i vorbă, au fost şi sînt destui merituoşi, adevăraţi patrioţi ca Nicolae Titulescu sau persoane contestate, dar “date de Dumnezeu”, ca regele Carol al II-lea.

Alţi reîntorşi în huma natală au fost Inocentie Micu, generalul Rădescu sau generalul Avramescu, dar o notă de-a dreptul discordantă o constituie cazul “în lucru”, al lui Constantin Brâncuşi: el dorea să lase României moştenirea sa, dar după celebra înfierare la şedinţa din 5 octombrie 1951, de către oportuniştii academicieni Mihail Sadoveanu, George Călinescu, George Oprescu şi Alexandru Graur, renunţă la intenţie, la cetăţenie şi lasă totul statului francez, detestînd, de atunci, România. În zilele noastre, o iniţiativă “de repatriere a osemintelor” sale, coordonată de Laurian Stănchescu, deşi notabilă, se străduieşte “să pună în operă” o spectaculoasă reînhumare la Hobiţa. Ştim că morţii nu se prea învîrt în morminte, dar viii se pot adesea învîrti pe lîngă ridicol.

Statui se ridică, statui se dărîmă, morţii se plimbă transfrontalier, iar slujbele religioase în numeroase rituri nu contenesc, atîta este de dinamică viaţa politică de după moarte.

Cea mai mare parte din evenimentele din acest domeniu ţine de postcomunismul funerar, după căderea comunismului în Europa de Est, conform şi studiului “Viaţa politică a trupurilor moarte”, de Katherine Verdery (2006). Autoarea vorbeşte de un efort prin care morţii “răi” sînt înlocuiţi cu morţii “buni”, la fel cum statuile rele sînt trimise la topit devenind materie primă pentru noi statui bune.

A devenit clar faptul că îndărătul fiecărei operaţiuni de repatriere a morţilor de cinci stele se află cite un mare capital politic şi, implicit, electoral, cînd ideologia şi funerarul contribuie la un panteon de elite post-mortem.

Saga întoarcerii acasă – de Dincolo! – va continua. Cine urmează?

Substituirea

În ţara europeană în care s-a dezvoltat cel mai bine arta dezamăgirii şi în care „dezbaterile” şi vorbăria sterilă sînt eterne, se pune periodic „pe tapet” cîte o temă de revenire cu nuanţe naţionale, naţionaliste sau ultra... România pe prag, re-românizarea României, „Votaţi Schimbarea!” – cînd pietrificarea „întru corupţie” e o stare socială de 22 de ani, se promite cîte o nouă epocă, eră, ev – show electoral pentru suflete tabloide.

Mai în glumă, mai în serios, orice iniţiat în „românismul recent şi contemporan” identifică verbul activ şi dinamic, „substituire”. Printr-un dialectic mecanism de substituire, în istoria recentă a României, „mai puţin răul” a înlocuit „mai binele”, „mai răul” a înlocuit „mai puţin răul”, iar răul absolut aşteaptă coacerea momentului său de glorie.

Neocomunismul s-a substiuit ceauşismului, manelele s-au substituit creaţiei populare valoroase, alimentele chimizate au înlocuit insidios hrana naturală autohtonă, iar marfa precară chinezească a înlocuit lucrul bine facut, trainic şi de durată. Totul e substituire, o glisare a noncalităţii „sub pielea” şi în detrimentul valorilor perene.

„Arhaicul” iliescianism, „Măi animalule” a fost substiuit de băsescicul „ţigancă împuţită” şi de grotecul becalism, „bă hahalerelor”. Şi aşa mai departe.

Istoria noastră nu a fost doar o simplă succesiune cronologică de evenimente, ci un şir insolit de substituiri, unele „barbare”, altele „elevate”, cînd unui complex social-politic şi comportamental, i se substituie în mod insidios un alt complex în care se regăsesc cele mai multe din caracteristicile celui înlocuit, dar de semn opus, profund demolator.

Există, însă, exemple mai „eleborate”, cu rădăcini „absconse” şi consecinţe „specioase”, în mecanisme psihosociale mai greu de penetrat.

Unul dintre ele este cel al substituirii antisemitismului românesc (cu apogeul în anii 1930-1940), şi al antimaghiarismului autohton, cu actualul rasism – o ură escamotată împotriva etniei ţiganilor, în ansamblu, vizibil după anul 1990 şi accentuat gradual pînă în anul 2012.

În context, constat o realitate de necontestat: oricît se străduiesc cohorte de  organizaţii şi de asociaţii binevoitoare, împinse de la spate de influente „autorităţi” cu buletin olandez, să impună termenul „rom” cu toate variantele, şi cu toată lucrătura de sub preşul DEX-ului, în conştiinţa naţională şi în subconştientul colectiv românesc, pînă la intercomunicarea zilnică, termenul de „ţigan” este la fel de trainic înrădăcinat ca şi cuplul antagonic „fondator” Traian-Decebal.

Li se impută „încliaţia naturală spre activităţi parazitare”, extraordinara fecunditate, orgoliul superiorităţii date de bani şi aur, urmat de multe altele.

Doritorii de aprofundare pot găsi referinţele despre „bazele discriminării” în volumul lui Albert S Lindemann, Evreul acuzat. Trei procese celebre: Dreyfus, Beilis, Frank, 1894-1915  (Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002).

Astfel, „în Rusia nu-i puteai ignora pe evrei, pentru că numărau milioane, iar statutul lor era o chestiune majoră... (...) Elita rusă „îi considera pe evrei ca fiind înclinaţi spre activităţi parazitare, şi se temeau că aceştia îi vor corupe şi exploata pe oamenii de rînd, şi îşi vor uni forţele cu evreii influenţi din alte părţi, ca să submineze Mama Rusie.” (...) „Extraordinara fecunditate a evreilor în Rusia pe parcursul a aproape întregului secol XIX stîrnea comentarii alarmante. „Cea mai murdară dintre toate seminţiile... se înmulţeşte ca păduchii”, comenta Karl Marx...” (...) Problema mult mai profundă era aceea a perceperii evreilor ca o populaţie „distructivă” şi nu „folositoare”... ca un organism crescînd rapid, nesupus, străin şi din ce în ce mai ostil”. (Op. cit., p. 152-155 şi urm.).

Percepţia era cvasi-identică în România interbelică, dominată de legislaţia de import nazist. Există o copioasă bibliografie în domeniu.

Iar acum, substituirea: cam tot ce se spune aici despre evrei se regăseşte astăzi în România legat de complexa „problematică” ţigană. La acestea se adaugă subiectul, nediscutat oficial, „politicaly incorrect” al faptului că la orizontul anului 2060 etnia ţigană va egala numeric etnia română, că libertatea de mişcare a românilor în Europa a dus imediat la exportul modului parazitar şi delincvent al cetăţenilor români de etnie ţigană, al constituirii în Bucureşti, în fiecare capitală de judeţ şi în oraşele mai însemnate, a mixajului nociv Poliţie-ţigani-judecători/avocaţi/jurişti cu efecte în mafiotizarea generală a României – motivul real al distanţării europene cu „Schengen” neaplicat, etc., etc.

Populaţia nu are o atitudine agresivă şi cu germeni de organizare în termeni de autoapărare, observă foarte bine fenomenul şi o comentează în răspăr şi zeflemea, dar acumularea duce la „coacerea” unor noi atitudini ce vor fi exploatate electoral de grupuri para-politice în curs de structurare. Viitorul apropiat ne va aduce noutăţi dure din acest cîmp de evoluţie socială.

Pînă atunci, la momentul istoric 2012, un lucru a devenit cert în România: atitudinea „tolerantă” a societăţii faţă de ţigani se datorează nu „tradiţionalei bunătăţi înnăscute”. Ci ea reprezintă compromisul perdant şi corupţia din întreaga societate românească, înglobînd în însăşi fiinţa ei nu calităţile, ci corpul defectelor şi tarelor ce definesc etnia ţigană. Această realitate explică de ce sînt atît de incapabile guvernările şi administraţia să lupte la modul serios cu structurile mafiotizate ţigăneşti, din ce în ce mai bine organizate, precum şi cu pasivitatea autorităţilor locale şi ale multor organizaţii neguvernamentale ce militează pentru „armonie socială şi interetnică”. Soluţiile sînt iluzorii, atîta timp cît vorbim de o deturnare istorică de valori morale la scară largă, profund afectate de „tradiţii” extrem de nocive. Vorbim, în acelaşi timp, de subminarea bazelor morale ale unei populaţii ce se menţine românească în condiţii tot mai precare. Însăşi democraţia de la noi, restabilită în decembrie 1989, este parazitată de comportamente anti-etice ale unui segment masiv şi bine definit din corpusul cetăţenesc al acestei ţări, sub blîndul chip al toleranţei „specific” româneşti.

Certă este şi substituirea, în sine, prin reorientare a urii unor grupări încă dezorganizate, de la o ţintă veche şi devalorizată, parcată în grija excesivă a intangibilităţii Holocaustului (Brandul mondial cel mai bine protejat), spre o ţintă nouă, robustă, în creştere şi în ofensivă şi, în aparenţă, imposibil de oprit. Efortul etniei ţigane de a se substitui etniei române nu e o problemă „de siguranţă naţională”, ci de fiinţa unui popor suficient de „blînd” ca să permită insidioasa substituire de sînge alien, pînă la o riscantă autopericlitare. Toate acestea sînt teme de reflectare sociologică ce pot duce la idei în grupurile consilierilor electorali, vai, atît de diverşi şi, cel mai adesea, atît de  ignoranţi.

Biblioteca de Iniţiere şi noul tineret român

Pe de altă parte a scăzut vertiginos (la scară istorică, 22 de ani „de libertate” sînt puţini) numărul acelor oameni ce posedă încă biblioteci de iniţiere, cărţi după a căror citire înţelegi mai bine mersul lumii şi de ce se desfăşoară lucrurile aşa cum le vedem. Cărţi rare, pentru obţinerea cărora nici un efort nu e prea mare.

Nu putem înţelege nimic din Lumea înconjurătoare dacă nu intrăm de tineri în universul cărţilor. Nu vom şti ce este viaţa, ce este Puterea, încotro se îndreaptă ele şi încotro ne duc pe noi, dacă nu ajungem să citim cărţi, în general, şi cărţi de iniţiere, în special.

În mod cert, biblioteca unora s-a putut forma şi înainte de decembrie 1989. În ciuda sistemului, cărţi bune şi rarităţi apăreau şi atunci. Puteai să-ţi dai seama că există o legătură clară între cunoaşterea „scoasă” din cărţi, pe de-o parte, politică şi exercitarea efectivă a puterii, pe de altă parte.

Pornim de la o simplă constatare din viaţa de zi cu zi din ultimii 22 de ani: decăderea şcolii româneşti, a calităţii educaţiei, e o realitate  şocantă şi, pentru cei mai mulţi, greu de înţeles. „Ce fel de oameni au interesul ca în România să nu mai existe un tineret foarte bine educat şi excelent format profesional?”, ar fi o întrebare-cheie. Dincolo de retorismul aparent, ştim că principala formă de educare individuală de la vîrste fragede este cartea. Lectura „a fost asasinată” la noi prin cîteva căi, simplu induse şi impuse:

-         dezinteresul tot mai scăzut din familii, al multor părinţi tot mai nepasatori faţă de propriii copii şi înecaţi în coşmarul subzistenţei zilnice, cînd banii pe cărţi sînt ultimul lucru la care s-ar gîndi;

-         obsesia miniştrilor educaţiei şi a funcţionarilor superiori din Inspectoratele de Invăţămînt că „materia de studiu” este prea multă, trebuie prezentată cu multe poze şi texte scurte, iar timpul pentru relaxare şi „entertienment” este prea puţin...

-         au rezultat manualele şcolare alternative, nişte cursuri tabloide pentru tineri care au cu totul altă treabă! Adăugăm teroarea Internetului, site-urile de socializare, comunicaţiile convulsive prin mobil...

Ne întrebăm, de ce se duce astăzi acest război contra lecturii? Cei care l-au declanşat, sînt iniţiaţi şi ştiu de ce anume fac aceasta? Răspunsul, prieteni, nu-i vînare de vînt, e la ei...

Istoria, în general, nu este nici pe departe o cronică a Binelui pe pămînt.

În orice proces de cunoaştere există un prag dincolo de care nu mai poţi înainta fără o călăuză. Această călăuză nu trebuie neapărat să aibă forma unui om, el poate lua „chipul” unei cărţi, a multor cărţi, a tuturor gîndurilor ce le-au precedat. La fel, şi unele hărţi şi unele Atlase pot fi călăuze – asta este orice hartă! – de iniţiere, cu coduri şi semnificaţii pentru puţini cunoscători. Din Atlase înţelegi, în mică parte măcar, cum s-au dezvoltat drumurile omului în lume. Şi, mai ales, cum şi-a adjudecat omul alb, pe rînd, întreg mapamondul. Care au fost escalele importante, devenite cu timpul megalopolisuri. Ce direcţii ar mai fi urmat şi cît de puţine locuri mai sînt, astăzi, necălcate de picior de om.

Dar astăzi,  trăim vremuri în care chiar Cuvîntul şi-a pierdut puterea. Cauza bolii cuvîntului este minciuna.

Ca şi în dragoste, pentru o minciună este nevoie de doi – cel care minte şi cel minţit. Sau, de la doi „în sus”. De aceea, pe vremea lui „La început a fost Cuvîntul” nu a existat minciună pentru că era doar Unul.

Imediat cum s-au înmulţit oamenii şi au umplut pămîntul, lumea s-a umplut de minciună şi de cavalerii acesteia: invidia, egoismul, perfidia şi lăcomia. Pentru mulţi oameni minciuna s-a instalat în miezul vieţii lor.

Şi acesta este un motiv temeinic pentru a avea o bibliotecă de iniţiere: cunoaşterea aprofundată a Răului e necesară, iar minciuna e principala modalitate de proliferare a acestuia (vezi „Istoria Infamiei”, a lui J.L. Borges).

Fericiţi cei ce ne scriu din Infern, că ei înţeleg pe deplin Lumea.

Dar, cine mai stă astăzi să revadă cu atenţie critică şpalturile Facerii, ca să introducă serii întregi de corecţii la cea mai mare Erată ce s-a acumulat vreodată pe Pămînt?

Adevărata semnificaţie a expresiei-clişeu „ai carte, ai parte”, este mult mai profundă, mai exact, „ai parte de o bibliotecă de iniţiere, ai parte de Putere”!

Puţini o înţeleg şi o aplică, dar cei ce ştiu conduc Lumea.

Faptul că România este atît de prost condusă, şi e dirijată conştient spre o destinaţie catastrofică, demonstrează că politicienii ei nu numai că nu citesc din cărţi de iniţiere, dar se mulţumesc „să citească în diagonală” cel mult aeratele texte „jurnalistice” din tabloidele ce le descriu aventurile mondene.

Poate că citesc astfel de cărţi speciale un Adrian Năstase, un Gelu Voican, un Varujan Vosganian, sau un Kelemen Hunor, însă, în nici un caz, un Traian Băsescu, Dan Diaconescu & „pleiada” liderilor-nulităţi. În schimb, prestaţia politică apare ca emanată tot din ignoranţa politică generalizată şi setată doar pe interes. De obicei, cei ce o practică – “constituţional”! – sînt  oameni cărora perfecţiunea le dăunează. Cărora cărţile le strică planurile. Îi recunoşti, iar pentru aceasta nu de un detector de minciuni, ci de un detector de adevăruri ai nevoie. Mai ales că, există oameni a căror atingere, fie şi verbală, te împuţinează. E şi multă pierdere de timp pînă cînd înveţi să-i identifici. 

Sau, cum spunea Gelu Voican, într-un text despre ezoterism, “Lucrurile tac în obscuritate, iar oamenii se hărţuiesc neîncetat, dar, mai ales, inexplicabil. Lumea naturală vibrează, dând semne de neînţeles, în timp ce în lumea omenească, neobosind, călăii trudesc”. ..

Mulţi ştiu că există o legătură între biblioteca de iniţiere, psihologia maselor şi deţinerea Puterii,  şi totuşi, cum arată portretul-robot al tînărului care, începînd cu 2012, decide să înceapă să-şi încropească o bibliotecă de iniţiere?

INTERIMAT. Un timp al incertitudinii

Bine. O Moţiune “de succes” a generat un interimat zis “de şase luni”.

În regulă, dar să nu-i apuce ameţeala pe proaspeţii beneficiari.

Încă o dată avem o şansă: de la politica PDL – “tot timpul trebuie furat ceva”, la luciditatea lui “hai să construim ceva viabil, totuşi”, ca normă USL şi ţintă a lui V. Ponta.

Ideal este să valorifice acest prilej, esenţial este să nu-i dea cu piciorul (remember Geoană!).

Este timpul ca trainicul lanţ cauzal al greşelilor de 22 de ani să se rupă. Dar totul e ca la noi, la români: începe cu o pauză, un interimat. Şase luni.

V. Ponta are datoria de a nu ameţi, iar C. Antonescu are obligaţia să supra-vegheze acest fenomen.

Pentru că, dacă USL scapă de sub control acest moment politic nu va mai avea loc de refugiu. Nu se va mai regăsi în inima niciunui segment electoral,

călcînd pe urmele PDL, partidul care din 27 aprilie 2012 începînd, din Vinerea Neagră a clanului Udrea-Băsescu-Blaga, a intrat în malaxorul dezagregării politice, la fel ca PNŢ, după 1999-2000.

Pentru PDL trebuie să urmeze perioada penală (perioada albastră, la Picasso), în timp ce pentru USL trebuie să urmeze perioada de reconstrucţie “de partid şi de stat” (perioada roz, la Picasso).

Poţi spune multe despre T. Băsescu, dar un singur lucru este cert: el nu a fost nici o clipă un preşedinte “cu acoperire naţională”, al tuturor românilor. El a fost mai puţin preşedinte şi mult mai mult premierul-fantomă (the Ghost-prime-minister) al artefactului hibrid politic PDL, atît de vid în doctrină şi atît de avid în interese.

Dacă USL (PSD, în special) va lucra cu aceeaşi matriţă politică, încrederea imprimată iniţial se va disipa ca fumul de ţigară în atmosfera toxică a unei Românii infestate de corupţie.

Convergenţa necesară: Asumare, e cuvîntul de ordine.

Dacă V. Ponta nu impune asumarea, cu adevărat, a răspunderii, prin aplicarea de corecţii politice radicale, nu va mai fi nici Cuvînt şi nici Ordine.

Extrem-ismele româneşti pîndesc eşecul USL

Am fost „certat” de domnul Mircea Costache (vezi articolul anterior) pentru că l-am inclus şi pe Ion Coja în rîndul abundenţei de –isme ce răsar în prielnicul mediu electoral, acest guano social de crescut paraziţi politici. Semnalul domniei sale m-a determinat să notez urmatoarele idei concluzive despre perioada prin care trecem în aceste zile.

O mare absenţă electorală: Demnitatea!

Pornesc, normal, de la sondajele de opinie care dau certă o victorie a USL la locale şi la parlamentare. Ar urma o guvernare extrem de dificilă, o coabitare de doi ani cu un preşedinte ostil, o măcinare internă a USL prin grupurile interne de interese, adevărate pietre de moară, cu efecte nocive asupra ţării, în ansamblu. Dacă PSD va greşi în 2012-2013 (şi sînt coapte multe condiţii pentru greşeli în cascadă), orice analist lucid îşi va pune problema: cine va remodela ruinele politice ale unei Românii ce este de 22 de ani în derivă şi, mai ales, ale unei Românii post-băsesciene?

Ascensiunea unor ideologii „eretice”, neconturate ferm, exploatînd ranchiuni şi resentimente de decenii într-o Românie-gaură neagră a furtului Naţional, va genera apariţii în prim plan pe lîngă care lideri ca Georg Heider sau Le Pen vor părea „democraţi” naturali.

Creşterea numărului de provocări economice, a presiunii administraţiei şi a unui Fisc ce nu mai ştie ce să inventeze de impozitat, pe fondul corupţiei endemice, devin realităţi dure pentru o societate demotivată de la răspundere şi de la muncă, în timp ce criza de soluţii se adînceşte. Aceasta, şi pentru faptul că astăzi, în punctele cheie ale administraţiei se află cei mai insaţiabili şi fără de caracter personaje pe care aşa numitul Front al Salvării Naţionale le-a putut crea şi impune, copii şi metrese ale eşalonului doi PCR şi Securitate.

Cei care cred în pluripartidismul românesc sînt, de 22 de ani, ignoranţii şi naivii ca masă electorală, uşor de manipulat cu succes.

Alternativele „Naţionale”, „de pură tradiţie românească”, ortodox-legionaroide, sau altele, neprevăzute, pot pune în dificultate partidele mari, dar compromise – PSD, PNL – prin discursuri de un extremism afişat şi asumat, dar nu vor avea proiecte serioase pe termen lung, infrastructura politică, know-how managerial şi bugetul necesar unei schimbări fundamentale. Fără să mai vorbim de absenţa unui lider lucid, capabil de magnetizare populară şi plin de demnitate. Nu un Dan Diaconescu, Tudor Ionescu, Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali sau alţi cavaleri în armura naţională, cu cruce şi sabie vor remodela România ruinată. Cît despre intelectualii „de marcă”, rămîne cum ne-am înţeles, nu există în cîmpul politic. Spaţiul Schengen şi-ar atrage un cancer generalizat şi ştie asta!

Deci, dacă PSD nu îşi face o curăţenie internă „la sînge”, ţara rămîne o cutie goală a Pandorei, din care Speranţa a fugit peste şapte ţări şi mări.

Mai sînt mici grupuri, din care Mircea Costache îl amintea pe Ion Coja, cu o Listă Naţională, care ar putea avea succes cu sprijinul unui „civism naţional”. Nu cred în aceste utopii. Pentru că lipseşte tocmai civismul naţional: „din 1990, România a intrat pe mîna unei bande de jefuitori, străini de orice sentiment naţional şi călăuziţi de singurul gînd al îmbogăţirii. (...) Întîrziind intrarea României în spaţiul Schengen, Franţa a făcut ţării noastre un serviciu tot atît de mare ca şi în 1859, cînd a sprijinit unirea Principatelor. Atunci ea a contribuit la crearea statului naţional român modern, acum ea contribuie în a arăta lumii că „dincolo de paravan” se află „cel mai murdar colţ de Orient putred”, pentru a relua termenii lui Octavian Goga, din 1916.” (Florin Constantiniu, în Istorie şi Civilizaţie, febr. 2011).

Atunci, Cine?!

Mircea Costache: “Am facut armata la… rachete antiaeriene!”

Prin urmare am fost instruit sa dau jos avioane. Din reflex trag si in cele de hartie...

Convins ca un intelectual fin ca dvs nu se va supara, va voi spune, mai in gluma mai in serios, ca nu se cade sa includem in seria celor pe care ii infieram la un moment dat  si pe aceia din care ne inspiram preluandu-le ideile. Eu am fost studentul lui Ion Coja pe care il apreciez ca pe un nationalist veritabil, cu stiinta de carte, fara excese, fara sa confiste ideea nationala in interes personal precum Vadim. De aceea nu cred ca era cazul sa-l acuzati de" ioncojism" tocmai pe acela care ne-a amintit in revista Art-emis de zisa colonelului din filmul Z despre necesara impotrivire la  "-isme" pe care o duceti si dvs in carlinga avionului de hartie trimis la noi in misiune de lupta. Uite de aia nu pot romanii sa inchege nici o miscare de relansare nationala autentica. Pentru ca ii fura tentatia generalizarilor, pentru ca sunt individualisti inraiti si nu dovedesc discernamant in momente de restriste. Ion Coja si cei ca el nu au nici o sansa sa ajunga la carma treburilor publice intr-o tara macinata de contradictii, manipulata si distrusa pe toate planurile. Desi el ar fi unul din putinii capabili sa contrapuna, apropos de -isme, iliescianismului, emil constantinescianismului si traianbasescianismului un ioncojism salutar pentru iesirea din marasm prin descatusarea ultimelor resurse energatice de civism national.

       Dixi et salvavi animam meam!    Prof. Mircea Costache - Buzau.

2012: De la –ism, la –ism, via antisemitism

 Noile –isme se impun galopant-electoral, ca aventuri politice Disney, frenezia nu mai poate fi oprită. Menţionez ce-se-vede-deja: mişcarea dedeistă (pepededeistă, mai exact), becalismul, geoană-ismul (!), uneperismul (sau opreaprogresismul), tökéşismul (!), ioncojismul, dar nici cu ecologismul uzat fără rezultat nu mi-e ruşine. Toate, aventuri politice fără energie, alta decît ambiţia unuia.

Peremismul făcuse un pic de carieră, în ciuda muppetismului de lider, pentru că avea girul Puterii, fără să degenereze în tudorism.

Ceva comun la toate, în afară de ridicol: toate sînt Naţionale, Creştine, Democrate şi …Europene.

Dar, mă-ntreabă unul deunăzi, antisemitismul? Tot un –ism.

Nici vorbă. În ciuda a ce spunea prudent, deputatul Aurel Vainer, recent, pe ziare.com. În România, după 1990, nu poţi să fii antisemit dintr-un motiv dezarmant de simplu: cei ce au dus ţara de rîpă sînt românii neoşi, ’nalţi ca bradul, rumeni şi proşti cu studii superioare, cu părinţi şi bunici nu printre Sefarzi şi nici Khazari, ci prin Securitate şi PCR. Cei care vedeau un duşman al României în fiecare bursier Soros trebuie să fie foarte dezamăgiţi astăzi.

Un antisemitism real, ca la mama neamţului acasă, prin ’38, va fi posibil doar cînd CEO Ahmadinejad şi echipa ayatolahică vor face „bau!” la Tel Aviv şi aceştia, prudenţi, aplică o relocare fără vize (nu va fi timp) prin România la vreun milion de evrei, conform scenaristului Ion Coja care „ştie ce spune”.

În filmul „Z”, un colonel spunea că „sîntem împotriva oricărui sistem terminat în –ism”. Şi s-a văzut, dictatura n-a rimat cu –ism, au eradicat democraţia pentru cîţiva ani.

Ce-ar mai fi de spus? Naţionalismul? Nici vorbă, cînd, prin 2060 etnia ţigană va depăşi numeric etnia care dă astăzi numele acestei ţări.

Dar eu, etern studiator electoral, aştept cu un hilar interes „Congresul” de constituire a mişcărilor: mru-ism (ungurenismul, sic!), natimeirism, iricolumbeanism, elanşvarţenberghism sau, de ce nu, zăvoranismul… Dar, ce aştept mai abitir, este „Mişcarea pentru apărarea dreptului la deturnare” – elenaudrismul – cu sigla profil Băse şi logo „For ever!”.

Cît despre masonism (reducţie populară de la „Francmasonerie”), a fost dus în derizoriu în mod tipic românesc, de propriii aderenţi şorţulişti, prin verificata metodă „muşcă şi fugi!”, între altele,

În toate aceste –isme aşteptarea e sinonimă cu dezamăgirea din start, totul e blazat, trebuie altceva. E clar, fără Ideal nimic nu e. Am spus Ideal, nu idealism!