PNAC vs. PNRC

Puţini dintre analiştii atît de “pertinenţi” de astăzi îşi mai aduc aminte de faptul că în perioada 1989-1990 nici unul din analiştii acelui timp nu a prognozat disoluţia Uniunii Sovietice.

De atunci, succesoarea oficială a URSS, actuala Federaţie Rusă, a suferit transformări uluitoare, dar despre care se vorbeşte foarte puţin în presa din România. Aşa-zişii analişti actuali, mulţi dintre ei, “consilieri” de la Cotroceni “în jos”, pe la diferite instituţii cu pretenţii de directori de tendinţe regionale, elaborînd prognoze tangente  realităţilor din teren, nu fac decît să menţină focul mocnit al resentimentelor istorice antiruseşti, extrem de contraproductive intereselor actuale ale României, dar şi intereselor pe termen lung în cadrul geopoliticii secolului 21.

Actuala generaţie de analişti de politică internaţională riscă să repete greşeala din 1989  prin tratarea cu superficialitate sau cu neglijenţă şi atitudine uşuratică a sumei acţiunilor conducerii de la Kremlin. În esenţă, se consideră că toate acţiunile Kremlinului vizează atingerea din nou de către Rusia a statutului de superputere pe care a avut-o în anii de glorie, Uniunea Sovietică.

Evenimentele actuale, cu obiective în desfăşurare pe teritoriul Ucrainei, ne dovedesc cu totul o altă realitate, mult mai ancorată la realităţile din teren. Ele ne vorbesc clar despre statutul real actual al Federaţiei, un statut care nu mai ţine deloc de “o tendinţă spre superputere”, ci de ancorare realistă în acel statut. Greu de văzut, greu de acceptat de către “experţii”  resentmentari, nu doar din România (ei sînt cei mai deconectaţi de subiect) dar şi din majoritatea cancelariilor şi televiziunilor europene şi nord-americane.

Rusia nu vrea, se vede evident în acţiuni, să devină un “celălalt” jandarm mondial – la fel cum era definită în folclorul urban USA pînă în 1089, “Uniunea Sovietică Aialaltă” – ci joacă deja rolul cel mai deranjant pentru establishment-ul multor state, încremenite în ceea ce cred ele ca ar fi Real Politik acum.

Precedent

Ca simplă menţiune de aducere aminte, Serbia şi Rusia de astăzi seamănă ca tipologie statală printr-o „întîmplare” istorică asemănătoare: amîndouă îşi au originea, leagănul, în afara teritoriului lor actual. Serbia în Kosovo, iar Rusia, în Kiev. Mai exact, în Rusia kieviană. Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană a fost cel mai timpuriu stat al slavilor estici^[1] dominat de orașul Kiev, aproximativ din anul 880 până la mijlocul secolului al XII-lea. Din punct de vedere istoriografic, Rusia Kieveană este considerat statul predecesor a trei națiuni slave răsăritene din zilele noastre: Belarus, Ucraina și Rusia. Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a lui Iaroslav I cel Înțelept (1019-1054) constituie Epoca de Aur a Kievului, când slavii au fost creștinați și au primit primul cod de legi al slavilor de răsărit, Russkaia Pravda.

Povesti vremenih let (Fragment)

La anul 6370 (862): [Ei] i-au împins pe varegi înapoi dincolo de mare, au refuzat să le mai plătească tribut și au hotărât să autoguverneze. Dar legea nu mai exista pentru ei și triburile se ridicau unul împotriva celuilalt. Au apărut neînțelegeri între ei și au început să se războiască între ei. Ei și-au spus: "Hai să căutăm un prinț care să poată ne conducă și să ne judece conform obiceiurilor noastre". De aceea ei au mers peste mări până la varegi, la rusi. Acei varegi anume se numeau rus, așa cum alții se numeau suedezi, iar alții se numeau normanzi și angli, iar alții goți... Ciudii, slavii, krivicii și vesianii le-au spus rusilor: "Țara noastră este vastă și bogată, dar nu este ordine în ea. Vino și domnește ca prinț, condu-ne! " Trei frați cu rudele lor s-au oferit voluntari. Ei au luat cu ei toți rusii și au venit.

Laboratoare politice la scara 1:1

Revenind, fac apel tot la istoria recentă.

Aceeaşi analişti au „bătută-n cap” data de 3 iunie 1997: ziua în care doi băieţi deştepţi, William Kristol şi Robert Kagan au fondat un think tank numit Project for a New American Century, (PNAC), o structură ce dădea direcţia conservării statutului SUA de „ordonator” global.  Principiul fundamental al acelei „declaraţii de principii” era Ceea ce este bun pentru America este bun şi pentru restul lumii. Importantă era prezervarea statutului hegemonic (superputere) al Statelor Unite.

În oglindă

În tot acest timp, Rusia nu s-a oprit o clipă măcar, într-un moment de odihnă, relaş, stagnare. Dar „băieţii ăilalţi” n-au văzut că o echipă de zile mari moskovită a elaborat de ceva bun timp ceea ce se poate numi fără rezerve, un Project for a New Russian Century (PNRC).

Să ne concentrăm, zic eu, pe specialiştii „kremlinologi” pentru a identifica datele concrete ce sprijină o astfel de abordare.

Să-ţi imaginezi că în epoca „satelizării controlului global” cineva ar mai vrea Gurile Dunării (în viziunea prost sfătuita a preşedintelui Băsescu) e rupere de realitate, hai să protejăm şi Gurile Nilului, ale Mekongului, ale Amazonului, ale Tamisei că vezi, ruşii pot domina de acolo, cam tot.

Pînă atunci...

... la 24 ianuarie 2014, Pavel Koşkin nota un fapt semnificativ: din cele mai influente şi mai elaborate 100 de think tank-uri globale doar patru sînt din Rusia. Aceasta duce la întrebarea, cum poate Rusia să elaboreze expertize şi să răspundă astfel provocărilor globale?

Autor al Top 100 Think Tank-uri din lume, James McGann, e convins că o singură cale de îmbunătăţire a prognozei ruse există şi ea rezidă din conlucrarea intensivă cu centrele de analiză americane şi din alte „puncte nodale”, ca publicul să poată fi informat corect despre Rusia.

Evenimentele din vestul Ucrainei, proximitatea filo-rusă, la fel ca şi modul extrem de detaliat, migălos şi răbdător în care se edifică Pactul de la Şanhai, jocul extrem de dur dar şi subtil cu energia (vectorul Gazprom) dovedesc că un astfel de Proiect – PNRC – totuşi există. Tema comună a Republicii Moldova şi a Republicii Moldoveneşti Nistrene ţine de o cu totul altă abordare, lucru tot neobservat de pertinenţii noştri analişti.

Concluzia pe care o întrevăd în perspectiva acestui an, 2014, decisiv nu doar din perspectiva europeană, este că Rusia e mult mai angajată în proiectele viitorului decît prejudecăţile şi resentimentele noastre ne permit să observăm. Deschideţi ochii mai mari şi fără ură, domnilor analişti din România, poate veţi înţelege mai bine lucrurile pentru care stupizenia voastră lucrează acum.

Şi încă un amănunt: la fel cum banii au vasele lor comunicante ce învelesc Pămîntul, la fel, şi influenţa politică a celor două Proiecte majore, american şi rusesc, găsesc uşor vasele lor comunicante şi de comunicare. Nu mă mir de faptul că multe astfel de vase-ţevi-conducte sînt identice, de parcă banii ar urma politicul, sau politicul ar călca pe firimiturile financiare ce duc la „Casa de turtă dulce” unde au fost ţinuţi ostatici Hansel şi Gretel.

I love Guantanamo! sau Preşul şi WASP-ul

 

Preşul este un obiect biologic viu care este adăpostit ca „vîrf” în locaţia convenţional denumită „Cotroceni”.

WASP-ul este un ideal al cărui vîrf este şeful suprem al Jandarmeriei mondiale.

Literele ascund platoşa antiglonţ a idealului: White-Anglo-Saxon-Protestant, altfel spus, establishment-ul nord-american yankeu. Nu contează faptul că acum vîrful e negru, mecanismul e neschimbat de la rebeliunea lor contra Imperiului Britanic.

Între cele două vîrfuri este o vale care le uneşte trainic şi în care curge rîul de informaţii despre care ţugulanii din cele două ţări habar n-au.

O sticlă cu astfel de informaţii, ce pluteşte pe acest rîu este cea cu titlul de cod (evident, „Top Secret”), „închisorile CIA din România”.

Orice om de bun simţ, care vorbeşte corect româneşte, are peste 30 de ani, este White-Dac-Carpathic-Orthodox (WDCO, egalul WASP-ului), cunoaşte bine limba engleză şi are, prin sistem autodidact, cunoştinţe minime despre „de ce?”, îşi dă seama că în spatele subiectului „deţinuţi CIA în România” este o porcărie mai mare decît casa.

Decît Casa Poporului.

Nu doresc să jignesc animalul denumit „pork”, dar realitatea contondentă mă avertizează sever: „vezi, că e mai mult decît atît!”.

N-am nimic cu yankeii.

China va avea grijă de ei, astfel ca în curînd să devină o amintire, la fel ca Atena sau Roma cu două milenii în urmă.

Am, în schimb, ceva cu totul serios cu „porcuşorii de România”, politicienii noştri cretinocraţi cu excrescenţa numită Preş.

Aici introduc o notă legată de crainicele de televiziune, la fel de cretine, care spun în loc de cobai, „porcuşor de Guineea”, neavînd habar de nimic pe lumea asta, la fel ca şefii lor.

Revenind, subliniez că nicăieri în lume slugărnicia pro-yankee nu a luat forme atît de groteşti, atît de patologice şi de penibile, de contraproductive adevăratului interes naţional, ca la noi, în România. Totul, din preş.

Şi cum naiba să mai ai „mîndrie naţională”, cînd preşurile ţării tale se lasă linguşitor călcate de bocancii WASP şi NATO, bocanci confecţionaţi la Clujana, şi care folosesc plastilina românească marca „Preş+MAE”, în cele mai murdare acţiuni PSIOPS ale celorlalţi.

Da, ştiu că au fost, sînt şi vor fi „închisori” CIA în România.

Da, mă expun, sînt patriot – om, nu rachetă – şi îi arăt pe „ai mei” cu degetul: sînt groparii ţării mele.

Mihai Beniuc avea o vorbă: „un singur gînd avem, aici şi-acum // Patria, Partidul, restu-i fum!”.

Astăzi, mizerabilele noastre preşuri politice au uitat de „Patrie” şi au înzorzonat peste măsură „Partidul”.

Partidul lor!

Pînă astăzi, FSN, indiferent de literele oribile care vă duc de nas, PSD, PNL, PDL, PPDD, PRM, UDMR, şi un lung et caetera...

A, era să uit: schimbaţi odată imnul ăsta „naţional” de adormiţi! Nu mai defineşte pe nimeni, nici măcar preşurile.

Iar cu CIA, rămîne cum ne-am înţeles: facerea de bine, ... !

Pentru cei dornici de aprofundări investigative, biroul CIA e la Cotroceni şi nu vă stă la dispoziţie.  

BCR – gîndim la fel: imoral

N-am nimic cu băncile comerciale din România.

Şi când spun „nimic”, este chiar nimic: nu am nici un credit luat de la vreo bancă din lume şi, deci, nu am datorii care să mă facă să nu dorm liniştit.

Şi totuşi?

Am obiceiul de a privi la televizor şi unele calupuri publicitare. Aşa se face că, după vizionări succesive în ultimele luni ale publicităţii pentru serviciile Băncii Comerciale Române, m-am “autosesizat”. Este ceva profund malefic şi imoral în echipa lor de publicitate. Ceva care îi face să creadă că promovînd erotismul declarat, nici măcar aluziv, vor creşte profiturile BCR.

O reclamă recentă o punea pe soţie în postura de femeie înşelată, “picată” acasă pe nepusă masă, unde soţul o închide rapid pe amantă în dulap, apoi face pe naivul, neştiind “cu cine să facă banking”, un barbarism de zile mari!

Acum, mai nou, o jalnică imitaţie după celebra scenă din Basic Instinct, ameţeşte pe loc doi funcţionari BCR care, magnetizaţi de erotismul solicitantei, fac promisiuni frumoase, transpiraţi şi trăgînd de nodurile de la cravată.

Cînd foloseşti Basic instinct în speranţa că “banking-ul” tău astfel dezvoltat să ducă la creşterea profitului, care mai e diferenţa între tine, BCR, şi o locantă binecunoscută cu felinarul roşu de pe o stradă din Amsterdam?

În fond, am convingerea că scad atît profitul, cît şi prestigiul.

Recunosc, nici eu nu sînt un munte de moralitate, nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin, totuşi, îmi apare clar faptul că o prostituată trebuie plătită, ţi-a furnizat servicii, mai ales de gentelmani ca şi cei doi transpiraţi de la BCR, aşa că vorbim de pierderi şi nu de câştig în cazul descris al celebrei Bănci româneşti.

Presupun că al treilea calup publicitar BCR, în pregătire, e mai bine înfipt în fabrica de profit a femeii, pardon, a băncii, atît de atente cu simţurile clienţilor. Oare le-a scăpat celor din PR gîndul că homosexualii pot fi un public ţintă numai bun pentru cei ce gîndesc la fel? Dar lesbienele n-or avea vreun card BCR? De ce să uitam de zoofilii cu conturi grase ori alte oratanii dispuse la Banking din orice poziţie…

Sursa foto: http://harbuz.wordpress.com  

FEMEIA: o altă Specie

Mă roagă mai ieri un amic să-i scriu cîteva rînduri despre „rolul femeii în politică”, ştii, e vorba de idei noi în campania electorală iar eu, cică, „le am cu astea”. Nu cred că i-a plăcut ce am scris, dar am convingerea că suava candidată protejată nici n-a văzut textul care urmează. Mai bine pentru ea, nu-i aşa?

Rolul femeii în politică? Nu e o temă grea, dar cu vorbăria sterilă şi interminabilă caracteristică poporului român (elite plus mase plus pseudoteleviziuni), poate deveni o dezbatere tabloidă de toată frumuseţea.

În 23 de ani de la ultima „eliberare”, femeia a fost tratată cu sictir, de la „treci la cratiţă, fă” – îndemnul politicos acordat Doinei Cornea de presa FSN, pînă la rolul „magistral” jucat de ultima Elenă din România, în trena preşedintelui Băsescu, prin crîngul Troia de la Cotroceni.

Deşi conform prea banalului dicton, „în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie”, ar trebui să avem o clasă politică pozitivă, un model european, faptul că toţi aceştia sînt penali, penibili, „co-rupţi” şi rupţi de realitatea numită Ţară, dovedeşte contrariul.

E adevărat, au fost multe Elene... Elena Cuza, Elena Lupescu, Elena Ceauşescu, Elena Udrea, dar toate, fără excepţie, au indus, prin bărbatul condus „din proţap” în spatele căruia palpitau, decizii nenorocite şi catastrofale pentru un întreg popor. Nu mi-e ruşine nici cu o Veturia Goga, de pildă, care a fost realul gropar al mareşalului Antonescu, nu mai contează dacă alături de Mihai „fratele”, şi Eugen Cristescu...

Mai avem în sînge şi criminalele exemple din Balada Mioriţa şi legenda meşterului Manole, „chestii folclorice” de care sîntem foarte mîndri, dar care ne definesc atît de mohorît.

Trist lucru, femeia în politică la români... Ajunge să ne aducem aminte de preşedinta Camerei Deputaţilor, cea „cu număratul”, ca să începem să urlăm la Lună. Ce bărbat s-ar simţi puternic şi apărat de o astfel de femeie?

Prezenţa femeii în politica românească ţine de ceva între ficţiune şi fabulă. În politica românească, în care numărul lor e extrem de redus faţă de alte ţări mult mai normale, ele fac doar figuraţie, dar şi aşa, ele rămîn extensii ale voinţelor malefice ale unor bărbaţi politici cărora nimic din ce e ticălos în politică nu le e străin. Maşini de vot de sex opus.

Pot fi şi exemple de succes – dar, în afaceri, nu în politică – vezi şefa PETROM, ele sînt excepţii ce confirmă o crudă realitate.

Cheia unei ginecocraţii pozitive pentru ţara noastră ar fi în sublinierea şi valorificarea diferenţei dintre gîndirea masculină şi cea feminină.

Bărbatul este agresiv, războinic, infatuat, brutal, nomad, violent, degrabă dedat plăcerilor, supus legii lui „muşcă şi fugi”, supus viciilor tot mai elaborate, adesea iresponsabil etc.

Femeia este, în primul rînd, protectivă. Este de ajuns să ţii nouă luni în pîntece o viaţă, ca asta să te schimbe definitiv.

Daţi pentru o rotaţie a planetei în jurul Soarelui, puterea întreagă numai femeilor şi vedeţi ce se va întîmpla: bărbaţii ar pierde totul, dar Ţara ar ieşi la liman.

Matriarhat „de-un an” să fie, dar s-o ştim şi noi! Dar ce guvern „falusocratic” românesc ar risca această cesiune temporară de Putere?

Femeia?

Da, femeia, mereu femeia, întotdeauna femeia!

Pentru că fără ea orgoliul masculin ar fi mai puţin valoros ca un găinaţ „de găină”.

E simplu, de la Facere (?) vaginul e primitor, penisul e agresor. Ea nu are ce face, totul depinde de discernămîntul dobîndit prin intuiţie (nu prin raţiune! Feromonii, bată-i vina!)

În întreaga nostră scurtă viaţă, uşi se închid, uşi se deschid, dar mereu cheia e femeia. „Nu rochia contează, ci ceea ce ai în interior”..., ar fi o fugitivă explicaţie. Oare, totul o fi cu gîndul la bărbat?

La bărbat? Proştii sînt tinerii. Cum zicea un rus minunat, „aurul în buzunar, argintul la tîmple şi oţelul în pantaloni”, e ideal, a avut 9 neveste la care le-a făcut copii, nenorocitu’ (invidia din mine!).

Lumea nu e un loc atît de mare cît ne place să credem, dar unele părţi ale ei sînt nedrept de bogate în raport cu altele, care n-au decît nisip fără apă, de exemplu, sau duc lipsă de femei, ca Ţara de Foc, de pildă.

Sau, femeile sînt stocate în Burse numite Harem.

Însă, oriunde în Lume, Est-Vest-Nord-Sud, cuvîntul cheie nu e „Mamă”, cuvîntul cheie e „Primesc”, asta e ce ştiu femeile să facă cel mai bine, aici

s-a lucrat cel mai temeinic la alterare. Prin „mituirea” cu daruri, ca gest atenuator de conflicte. Dăruirea a fost şperaclul care a permis decăderea, coruperea femeii în detrimentul mamei.

Căsătoria, cu tot ritualul, o impunere morală, e acţiunea de a anula rutul, secolul 20 a forţat nota de a dez-idealiza simbolul unirii în folosul copulaţiei, în loc de a creşte ceva de la primitiv la transcendent...

Or, azi, căsătoria a devenit din ritual sacru, un contract fără perenitate, un CEC gri, de drepturi nemeritate şi de consecinţe cu durere pentru Făt.

Planeta asta, norocoasă pînă mai ieri, mai are o şansă doar în măsura în care femeia revine în prim-planul determinist al unor hotărîri benefice.

Altfel, nu!

Sîntem norocoşi că sîntem din femeie, sîntem norocoşi că ne întoarcem în ea, sîntem norocoşi că avem şansa de a ne minţi că sîntem conducători, sîntem norocoşi că sîntem vinovaţi pentru tot Răul din Lume – bărbaţi fiind – şi ne considerăm norocul ca ceva ce ni se cuvine pe Drept!

   Doamne, ce pervers Creator!

Cîteva consideraţiuni post-electorale, iunie 2012

O reîntoarcere viguroasă a PSD şi o înfrîngere ruşinoasă a PDL, astfel a calificat presa centrală rezultatele alegerilor locale de la 10 iunie, considerîndu-le un preambul al unei reaşezări similare a echilibrului de Putere la alegerile parlamentare din toamna acestui an.

În opinia mea, aşa numitul Partid al Poporului nu a canalizat speranţe populare şi mase de dezamăgiţi într-un „nou pol de putere”, ci a regrupat un mare număr de indecişi, incorporîndu-i temporar în structura caricaturală de amatori politici numită PPDD.

Simplistă şi pe gustul vulgului, această interpretare nu reflectă realitatea din profunzimile Puterii, din adevărata „sală a cazanelor”, de unde ea emană spre punţile superioare, unde căpitani impecabili par să o exercite.

Dar, iată doar cîteva din concluziile ce se desprind dintr-o mai atentă analiză.

Mai întîi, cîte ceva despre mecanismele interne ale acestei Puteri profunde, cu reflexia externă a mandatării ei pe cale electorală.

Preşedintele Traian Băsescu şi vîrfurile PDL ale executivului recent înlăturat, au devenit de-a lungul anilor, la fel ca şi guvernările precedente, FSN-PDSR-CDR-PSD, dependenţi de Serviciile de Securitate interne, pînă la intoxicare.

Mediul suprasaturat de elemente de Intelligence şi de indivizi din Sistem este un foarte prost ambient de gîndire creativă şi un excelent diseminator de suspiciune corozivă pe corpul oricărui Proiect naţional real. De aceea au ajuns aceşti oameni la decizii atît de proaste. Iar cînd, pe autoîncrederea generată de apartenenţa la Sistem se mulează aroganţa, ostentaţia şi tupeismul personal (vezi cazurile politicienilor Udrea, Anastase, Boc, Băsescu etc.) este mai uşor Sistemului profund să îi elimine sugerînd prin vaste manipulări de presă audio-vizuală şi scrisă „necesitatea schimbării” şi „înlăturarea cancerului pedelist”. Campioana media în această perioadă a fost televiziunea Antena 3. Liderul „politic” dindărătul acesteia, Dan Voiculescu, este parte din Sistemul profund, post-Securitate românesc şi, mult mai puţin, un autentic politician. Aberaţiile lui politice – Partidul Umanist Român, devenit Partid Conservator – nu au depăşit pragul „critic” de 1%, dar şi-a asigurat subzistenţa prin alianţe oportune cu partide mari, asigurînd un suport mediatic bine pus la punct.

În cazul alegerilor de la 10 iunie, votul popular a consfinţit doar, la vedere, ceea ce fusese hotărît deja în interiorul Sistemului profund. Iluzia schimbării a mai funcţionat o dată, prin impecabile manipulări.  

Actuala Uniune Social Liberală – USL – repetă şcolăreşte tiparul coagulării de forţe pentru re-concentrarea Puterii în formă aparent nouă, creind şi naivilor lideri ai Uniunii Europene uriaşa iluzie a faptului că, în România, schimbarea s-a produs.

Sistemul profund îi va folosi în continuare pe toţi politicienii, inclusiv pe Antonescu, Ponta şi Băsescu, în acest intermezzo dintre două exerciţii electorale în 2012, exact în acest mod, neschimbat din 1990.

Încrezători în dosare blindate cu ştampile TOP SECRET, aceştia vor continua cu succes gafe politice în necunoştinţă de cauză, convinşi că acesta este drumul cel bun. De plătit, vor plăti ei, nu Sistemul profund.

Pentru că ei continuă să fie expresii „la vedere”, puternic mediatizate, ale unei Puteri reale şi neschimbate din 22 decembrie 1989, Putere care, deşi nu a fost nici o clipă, ea însăşi, România reală, a reflectat-o prin hidoase grimase politice, parazitînd corpul naţiunii.

Sistemul profund, cel ce trimite la suprafaţă erupţiile personalizate ale guvernării locale şi centrale, este impersonal, evaziv, ambiguu, ubicuu, dezvoltat în reţea, subtilizat persistent în conştiinţa colectivă şi putred de bogat.

El este sursa efectivă şi profund parazitară a corupţiei, dar şi a coruperii în continuare a acestei naţiuni.

Dacă am extirpa acum această tumoare, am rămîne cu foarte puţine lucruri la care să le mai putem spune, laolaltă, „naţiunea română”.

Deocamdată, nu întrezăresc soluţii de eradicare a Sistemului profund, dar există o mică probabilitate ca din corpul naţional rămas nealterat să răsară şi forţele de vindecare şi de refacere a ceea ce a fost, în istoria recentă, România.

Reînhumarea – un adevărat turism funerar

Rcentul show funebru avîndu-l ca protagonist pe Nyiro Jozsef sub formă de cenuşă deschide posibilitatea unor incursiuni în domeniul noului cult al morţilor, domeniu ce n-a scăpat, nici el, de tranziţie.

O neobişnuită frenezie a reînhumărilor a cuprins această ţară de cînd libertatea şi democraţia şi-au făcut loc în ea. Victime ale tuturor vremilor politice – nu doar comuniştii au dat tonul la interdicţiile întoarcerii la huma natală – au fost scoşi cu mare pompă din ţărîni străine şi redaţi pămîntului patriei, în spiritul unei dreptăţi ulterioare.

Cei vii, cum altfel?, au făcut şi din această aproape firească manoperă un trend, o modă, în care, mai nou, s-a insinuat destulă ranchiună, ceva ridicol şi ceva umor funebru.

Grupuri de sprijin pentru o idee, găşti de lobby pentru acest soi de turism funerar, cu urnele prin portbagaj, companii specializate de organizat evenimente cap-coadă tocmai pe această “felie” specifică, ce îmbină ambiţii subiective cu sentiment naţional, totul dus la bun sfîrşit ca “să repare o nedreptate”, sau să îndeplinească o ultimă voinţă a vreunui ilustru decedat.

Nu-i vorbă, au fost şi sînt destui merituoşi, adevăraţi patrioţi ca Nicolae Titulescu sau persoane contestate, dar “date de Dumnezeu”, ca regele Carol al II-lea.

Alţi reîntorşi în huma natală au fost Inocentie Micu, generalul Rădescu sau generalul Avramescu, dar o notă de-a dreptul discordantă o constituie cazul “în lucru”, al lui Constantin Brâncuşi: el dorea să lase României moştenirea sa, dar după celebra înfierare la şedinţa din 5 octombrie 1951, de către oportuniştii academicieni Mihail Sadoveanu, George Călinescu, George Oprescu şi Alexandru Graur, renunţă la intenţie, la cetăţenie şi lasă totul statului francez, detestînd, de atunci, România. În zilele noastre, o iniţiativă “de repatriere a osemintelor” sale, coordonată de Laurian Stănchescu, deşi notabilă, se străduieşte “să pună în operă” o spectaculoasă reînhumare la Hobiţa. Ştim că morţii nu se prea învîrt în morminte, dar viii se pot adesea învîrti pe lîngă ridicol.

Statui se ridică, statui se dărîmă, morţii se plimbă transfrontalier, iar slujbele religioase în numeroase rituri nu contenesc, atîta este de dinamică viaţa politică de după moarte.

Cea mai mare parte din evenimentele din acest domeniu ţine de postcomunismul funerar, după căderea comunismului în Europa de Est, conform şi studiului “Viaţa politică a trupurilor moarte”, de Katherine Verdery (2006). Autoarea vorbeşte de un efort prin care morţii “răi” sînt înlocuiţi cu morţii “buni”, la fel cum statuile rele sînt trimise la topit devenind materie primă pentru noi statui bune.

A devenit clar faptul că îndărătul fiecărei operaţiuni de repatriere a morţilor de cinci stele se află cite un mare capital politic şi, implicit, electoral, cînd ideologia şi funerarul contribuie la un panteon de elite post-mortem.

Saga întoarcerii acasă – de Dincolo! – va continua. Cine urmează?

Substituirea

În ţara europeană în care s-a dezvoltat cel mai bine arta dezamăgirii şi în care „dezbaterile” şi vorbăria sterilă sînt eterne, se pune periodic „pe tapet” cîte o temă de revenire cu nuanţe naţionale, naţionaliste sau ultra... România pe prag, re-românizarea României, „Votaţi Schimbarea!” – cînd pietrificarea „întru corupţie” e o stare socială de 22 de ani, se promite cîte o nouă epocă, eră, ev – show electoral pentru suflete tabloide.

Mai în glumă, mai în serios, orice iniţiat în „românismul recent şi contemporan” identifică verbul activ şi dinamic, „substituire”. Printr-un dialectic mecanism de substituire, în istoria recentă a României, „mai puţin răul” a înlocuit „mai binele”, „mai răul” a înlocuit „mai puţin răul”, iar răul absolut aşteaptă coacerea momentului său de glorie.

Neocomunismul s-a substiuit ceauşismului, manelele s-au substituit creaţiei populare valoroase, alimentele chimizate au înlocuit insidios hrana naturală autohtonă, iar marfa precară chinezească a înlocuit lucrul bine facut, trainic şi de durată. Totul e substituire, o glisare a noncalităţii „sub pielea” şi în detrimentul valorilor perene.

„Arhaicul” iliescianism, „Măi animalule” a fost substiuit de băsescicul „ţigancă împuţită” şi de grotecul becalism, „bă hahalerelor”. Şi aşa mai departe.

Istoria noastră nu a fost doar o simplă succesiune cronologică de evenimente, ci un şir insolit de substituiri, unele „barbare”, altele „elevate”, cînd unui complex social-politic şi comportamental, i se substituie în mod insidios un alt complex în care se regăsesc cele mai multe din caracteristicile celui înlocuit, dar de semn opus, profund demolator.

Există, însă, exemple mai „eleborate”, cu rădăcini „absconse” şi consecinţe „specioase”, în mecanisme psihosociale mai greu de penetrat.

Unul dintre ele este cel al substituirii antisemitismului românesc (cu apogeul în anii 1930-1940), şi al antimaghiarismului autohton, cu actualul rasism – o ură escamotată împotriva etniei ţiganilor, în ansamblu, vizibil după anul 1990 şi accentuat gradual pînă în anul 2012.

În context, constat o realitate de necontestat: oricît se străduiesc cohorte de  organizaţii şi de asociaţii binevoitoare, împinse de la spate de influente „autorităţi” cu buletin olandez, să impună termenul „rom” cu toate variantele, şi cu toată lucrătura de sub preşul DEX-ului, în conştiinţa naţională şi în subconştientul colectiv românesc, pînă la intercomunicarea zilnică, termenul de „ţigan” este la fel de trainic înrădăcinat ca şi cuplul antagonic „fondator” Traian-Decebal.

Li se impută „încliaţia naturală spre activităţi parazitare”, extraordinara fecunditate, orgoliul superiorităţii date de bani şi aur, urmat de multe altele.

Doritorii de aprofundare pot găsi referinţele despre „bazele discriminării” în volumul lui Albert S Lindemann, Evreul acuzat. Trei procese celebre: Dreyfus, Beilis, Frank, 1894-1915  (Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002).

Astfel, „în Rusia nu-i puteai ignora pe evrei, pentru că numărau milioane, iar statutul lor era o chestiune majoră... (...) Elita rusă „îi considera pe evrei ca fiind înclinaţi spre activităţi parazitare, şi se temeau că aceştia îi vor corupe şi exploata pe oamenii de rînd, şi îşi vor uni forţele cu evreii influenţi din alte părţi, ca să submineze Mama Rusie.” (...) „Extraordinara fecunditate a evreilor în Rusia pe parcursul a aproape întregului secol XIX stîrnea comentarii alarmante. „Cea mai murdară dintre toate seminţiile... se înmulţeşte ca păduchii”, comenta Karl Marx...” (...) Problema mult mai profundă era aceea a perceperii evreilor ca o populaţie „distructivă” şi nu „folositoare”... ca un organism crescînd rapid, nesupus, străin şi din ce în ce mai ostil”. (Op. cit., p. 152-155 şi urm.).

Percepţia era cvasi-identică în România interbelică, dominată de legislaţia de import nazist. Există o copioasă bibliografie în domeniu.

Iar acum, substituirea: cam tot ce se spune aici despre evrei se regăseşte astăzi în România legat de complexa „problematică” ţigană. La acestea se adaugă subiectul, nediscutat oficial, „politicaly incorrect” al faptului că la orizontul anului 2060 etnia ţigană va egala numeric etnia română, că libertatea de mişcare a românilor în Europa a dus imediat la exportul modului parazitar şi delincvent al cetăţenilor români de etnie ţigană, al constituirii în Bucureşti, în fiecare capitală de judeţ şi în oraşele mai însemnate, a mixajului nociv Poliţie-ţigani-judecători/avocaţi/jurişti cu efecte în mafiotizarea generală a României – motivul real al distanţării europene cu „Schengen” neaplicat, etc., etc.

Populaţia nu are o atitudine agresivă şi cu germeni de organizare în termeni de autoapărare, observă foarte bine fenomenul şi o comentează în răspăr şi zeflemea, dar acumularea duce la „coacerea” unor noi atitudini ce vor fi exploatate electoral de grupuri para-politice în curs de structurare. Viitorul apropiat ne va aduce noutăţi dure din acest cîmp de evoluţie socială.

Pînă atunci, la momentul istoric 2012, un lucru a devenit cert în România: atitudinea „tolerantă” a societăţii faţă de ţigani se datorează nu „tradiţionalei bunătăţi înnăscute”. Ci ea reprezintă compromisul perdant şi corupţia din întreaga societate românească, înglobînd în însăşi fiinţa ei nu calităţile, ci corpul defectelor şi tarelor ce definesc etnia ţigană. Această realitate explică de ce sînt atît de incapabile guvernările şi administraţia să lupte la modul serios cu structurile mafiotizate ţigăneşti, din ce în ce mai bine organizate, precum şi cu pasivitatea autorităţilor locale şi ale multor organizaţii neguvernamentale ce militează pentru „armonie socială şi interetnică”. Soluţiile sînt iluzorii, atîta timp cît vorbim de o deturnare istorică de valori morale la scară largă, profund afectate de „tradiţii” extrem de nocive. Vorbim, în acelaşi timp, de subminarea bazelor morale ale unei populaţii ce se menţine românească în condiţii tot mai precare. Însăşi democraţia de la noi, restabilită în decembrie 1989, este parazitată de comportamente anti-etice ale unui segment masiv şi bine definit din corpusul cetăţenesc al acestei ţări, sub blîndul chip al toleranţei „specific” româneşti.

Certă este şi substituirea, în sine, prin reorientare a urii unor grupări încă dezorganizate, de la o ţintă veche şi devalorizată, parcată în grija excesivă a intangibilităţii Holocaustului (Brandul mondial cel mai bine protejat), spre o ţintă nouă, robustă, în creştere şi în ofensivă şi, în aparenţă, imposibil de oprit. Efortul etniei ţigane de a se substitui etniei române nu e o problemă „de siguranţă naţională”, ci de fiinţa unui popor suficient de „blînd” ca să permită insidioasa substituire de sînge alien, pînă la o riscantă autopericlitare. Toate acestea sînt teme de reflectare sociologică ce pot duce la idei în grupurile consilierilor electorali, vai, atît de diverşi şi, cel mai adesea, atît de  ignoranţi.