Un adevăr pentru Români

Şi în România computerul face parte integrantă din actuala mişcare de contestare a Puterii. Pieţele virtuale Facebook şi Tweeter premerg pieţele reale Universităţii şi Victoria.

Dar, mai apare ceva: se înmulţesc mesajele de solidaritate cu mişcarea de contestare, cea nepolitică, autentică. Printre ele, şi aceasta:

Mulţi cred că e o “lucrătură-făcătură”, mai ales, cei care au condus Statul de 22 de ani doar prin lucrături-făcături. Şi o şleahtă de ziarişti stupizi. Se tot fac referiri nefondate la “primăveri arabe” în miez de ianuarie, dar şi alte asocieri exotice demonstrînd incultura, fără să aibă habar de ce se întîmplă.

Esenţa anului 2012, asociat de proşti cu cataclisme apocaliptice, se defineşte prin aceasta: nu doar polii “se schimbă”, ci o lume întreagă se modifică structural.

România e azi o mică arenă de schimbare într-o transformare grandioasă a Lumii, a lumii în care chiar Capitalismul năpîrleşte.

Se numeşte Evoluţie, planeta schimbă etajul, nu doar românii un preşedinte revolut şi execrabil.

Iar hackerii nu mai sînt simpli Hackeri, ci chiar solii aceste Lumi iminente.

EXPERIMENTUL „ROMÂNIA” (2)

(Fagment din volumul scris împreună cu Georgiana Arsene)

Preambul

Trăim într-o vreme în care trădătorii patriei noastre au devenit mai numeroşi decît locuitorii ei.

Aceşti trădători au contractat asasini chiar şi pentru lichidarea ultimului locuitor din Cutia Pandorei.

În aceste vremuri, pînă şi normalitatea a năpîrlit, culoarea tot mai estompată a Adevărului se regăseşte tot mai greu în flori: trandafiri, garoafe şi lalele simbolizează astăzi gînduri străine de semnificaţia lor dintîi, au fost îmbrăcate în  „voaluri de Putere”.

Stema ţării s-a şters de pe drapel, „gaura din steag” s-a umplut cu imprecaţii şi petice de ură, iar mîndria lui NIHIL SINE DEO nu mai bucură pe nimeni.

Legitimare, cu orice preţ!

                   „Epoca tranziţiei: toţi politicienii cu drept de a fi miniştri şi

                   parlamentari văd naţiunea drept soclu al statuilor lor, văd

                   corpul electoral drept turmă de proşti votînd după comandă şi

                   văd izvorul puterii politice ca  matca prosperităţii lor personale

                   în autorităţile euro-atlantice”.

                                                                             Şerban MILCOVEANU[1]

Primii doi ani post-decembrişti, 1990-1991 şi jumătate din anul 1992 au fost consacraţi de către conducerea politică a FSN, apoi PDSR, cu prioritate spre efortul legitimării cu orice preţ a deţinerii Puterii de către noile forţe, „emanaţii revoluţiei”, cum îi caracteriza Opoziţia din acea perioadă.

Grupul şi-a apărat legitimitatea cu termenii înscrişi, de regulă, sub cupola semantică vastă a democraţiei, dar s-a folosit de această legitimitate, pentru ca aceeaşi termeni să rămînă doar deziderate pentru marea majoritate a populaţiei.

S-a vorbit mult despre „deturnarea” sau „furtul revoluţiei române”, în fond, o prejudecată alimentată propagandistic, spunem noi, deşi această marotă a fost dragă corifeilor apropiaţi de Opoziţia, atît de imatură în anii ’90.

Fenomenul a fost observat de analişti străini care, revenindu-şi din stupoare generată de ne-prognozarea disoluţiei Uniunii Sovietice, au valorificat explicitar evoluţiile din Europa de Est. Între aceştia, britanicul Martin Hollis: „Noi regimuri le înlocuiseră pe cele vechi, iar mai în adîncime, vechi grupuri de putere s-au adaptat şi au supravieţuit. (...) Dovezile survenite pe neaşteptate că ordinea socială este fragilă reclamă regîndirea libertăţii colective şi a liantului vieţii sociale.”[2]

Revoluţia nu a fost deturnată. Noii lideri nu au dorit nici o clipă mai mult decît au realizat determinînd evenimentele. Ei au făcut în mod planificat, tot ceea ce au ştiut să facă mereu cel mai bine: au manipulat întreaga societate românească, dar au manipulat şi percepţia internaţională a evenimentelor, în folosul intereselor lor de grup de Putere. Or, acel interes nu era deloc îndepărtat de esenţa personalizată a regimului tocmai dărîmat. Noi, astăzi, am uitat de idealul promovat de elitele neocomuniste de atunci, privind „comunismul cu faţă umană”, experiment de sorginte gorbaciovistă cu acordul Occidentului, pentru instaurarea treptată a societăţii deschise. În ţări ca Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia (în 1989-1990, apoi, Cehia şi Slovacia, după sciziunea „de catifea”), evenimentele s-au desfăşurat în mod accelerat, dînd exemplu şi în tendinţele din România, dar aici am avut parte de „originalitatea” de neocolit, impusă în forţă de Grupul iniţial.

Tot ceea ce au făcut noii lideri FSN ţine de legităţile concrete ale acţiunii politice verificate în contextul luptei pentru Putere. Secolul 20 excelează în exemple. Vladimir Ilici Lenin a făcut la fel în anii 1917-1920, evident, la altă scară[3].

Prin „ingineria graduală” descrisă de Karl Popper[4] Grupul a intensificat pas cu pas acţiunile menite să ducă la legitimarea deţinerii Puterii, copiind aspectele exterioare ale democraţiei, atît de dragi vulgului de oriunde. Aceşti oameni au învăţat capitalismul „din mers”, rămînînd fundamental ataşaţi intereselor exclusive ale Grupului de bază. Nici chiar după aceşti 21 de ani de referinţă lucrurile nu sînt urnite întrutotul în domeniul a ceea ce se numeşte, generic şi structural, capitalism.

Dar, în paralel, exponenţii de tip „vîrf de lance” (personalităţi ca Ion Iliescu, Silviu Brucan, Darie Novăceanu, Petre Roman, dar şi mulţi din echipa Convenţiei Democratice din România (CDR), după 1996, iar în etapă ulterioară, Traian Băsescu şi camarila care l-a sprijinit necondiţionat – Berceanu, Blaga, Videanu, Udrea etc.), au întreţinut şi au alimentat stările conflictuale, au prelungit ecourile „luptei de clasă” timp de 21 de ani, gîndind şi acţionînd exclusiv în termeni de „Noi” şi „Ei”. Au secţionat ţara exact pe principiul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, toate acestea fiind active şi în momentul politic aprilie-mai 2011. În perioada 2008-2010, preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, de certă origine FSN, a devenit o expresie „masterpiece” a întregului proces politic descris mai sus. Nucleul dur ce îl înconjoară acum, este de aceeaşi factură ca şi cel din 1989/1990, ce îl înconjura monolitic pe Ion Iliescu. Dar, cei din 2006-2010, deşi sînt mai deficitari în forţa brută – preşedintele Băsescu nu a organizat mineriade – sînt însă mult mai diminuaţi în caracter, concomitent cu o rapacitate mult crescută.

Întreg temperamentul politic al tuturor activiştilor de partid din toţi aceşti ani, politicieni fără scrupule, agresivi şi insaţiabili, este tributar acestui comandament. Proiectele pentru „binele popular” revin periodic doar în atmosfera electorală, în declaraţii generaliste, cu largi componente demagogice. Astfel, Adrian Năstase înşiră într-un text din anul 2007, zece priorităţi economice: „1. Restructurarea instituţională 2. Dezvoltarea infrastructurii 3. Dezvoltarea producţiei de energie electrică 4. Dezvoltarea serviciilor turistice 5. Modernizarea agriculturii şi dezvoltarea rurală 6. Protejarea eficientă a mediului înconjurător 7. Valorificarea resurselor umane 8. Creşterea productivităţii şi îmbunătăţirea eficienţei muncii 9. Siguranţa contribuabilului şi a proprietăţii 10. Competitivitatea producţiei[5].   

Trebuie să constatăm cu obiectivitate că toate acele proiecte au fost atinse doar parţial sau deloc, deşi în momentul politic la care le făcea liderul PSD, ex-premier, problema legitimării deţinerii Puterii intrase într-un aburit plan doi.

Pentru o mare parte a populaţiei, însă, a devenit vizibilă în aceste două decenii, discrepanţa uriaşă dintre promisiuni şi realizare, una dintre marile carenţe ale politicianismului românesc din toate vremurile.

Notă despre Vulnerabilitate:

Vulnerabilitatea Statului este un lucru, iar cea a societăţii este cu totul altceva. Cele două au nevoie de tratamente diferite. Statul îşi diminuează vulnerabilitatea prin

a)     legi echitabile şi non-contradictorii, politici realiste şi pe termen lung, facilităţi fiscale ce conduc la creştere economică şi, implicit la cea a nivelului de prosperitate, politici pragmatice de bună vecinătate şi afirmare internaţională fermă, menţinerea corupţiei în limite scăzute etc.,

Sau, dimpotrivă, o amplifică prin

b)    creşterea autoritară a presiunii statului asupra societăţii – cazul românesc, în speţă.

Societatea îşi poate diminua vulnerabilitatea prin delegarea la Putere prin vot calificat – în cunoştinţă de cauză – şi nu prin vot manipulat, cazul românesc, în speţă; prin dezvoltarea robustă a unei conştiinţe civice eficiente care să limiteze abuzurile funcţionarilor publici şi ale administraţiilor locale; prin creşterea nivelului educaţional şi de conştientizare a rolului şi a identităţii proprii, precum şi prin reducerea internă a tensiunilor în comunităţi etc.

Cînd eforturile de atenuare a vulnerabilităţii Statului şi ale societăţii se apropie sau se suprapun, putem vorbi de un consens în ceea ce priveşte „interesul naţional”.

În cei 21 de ani de post-comunism în România o astfel de coincidenţă nu a avut loc nici o clipă.

[1] Dr. Şerban Milcoveanu, Cine sunt forţele oculte?, Ed. Liga pentru apărarea adevărului istoric,  Bucureşti, 2009,  p. 295

[2] În Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, first published Cambridge 1994, p. 10

[3] În volumul Gog, Giovani Papini îi pune lui Lenin în 1923, întrebarea, dacă revoluţia bolşevică a însemnat un progres pentru Rusia, iar acesta îi răspunde cu convingere că este evident, pe vremea ţarismului existau în Rusia 200.000 de privilegiaţi, acum există două milioane... La o populaţie de peste două sute de milioane, progresul apărea „semnificativ”... (citat din memorie). La fel şi în realitatea românească, după 1990.

[4] Op. cit., p. 43 şi urm.

[5] Adrian Năstase, România Europeană, Ed. MondoMedia, Bucureşti, 2007, p. 31-42

A trecut…

               …Ziua internaţională a dreptului de a ŞTI

Nu se serbează, cel puţin în România, se menţionează doar, la 28 septembrie, în măsura în care foarte puţini beneficiari de presă sînt atenţi la aşa ceva.

Nu ştiu cît de complex este creierul celui care a propus această cu totul ciudată zi, dar sînt convins că întreaga nostră istorie, destinul nostru, ar fi cu totul diferite – Altfel! – dacă am şti.

Lucrurile sînt simple:

Ce ştim?

Ce nu ştim?

Ce credem noi că ştim?

Ce credem noi că nu ştim?

Ce trebuie să ştim?

Ce trebuie să credem noi că ar trebui să ştim?

Ce cred cei ce ştiu că ar trebui noi să ştim?...

Căci doar numai cei nu vor să vadă, nu văd că una credem noi că ar trebui să ştim şi cu totul altele sînt cele pe care ar trebui să le ştim.Asimilez aici, între altele,ceea ce nu ştim, corpus-ul masiv al neştiutului, cu ignoranţa şi cu analfabetismul.

Nu cu analfabetismul infantil, sau cu cel al segmentelor sociale net defavorizate, ci vorbesc de analfabetismul pervers care produce răul “la vîrf”, analfabetism adult cu studii superioare, plus tot mai sofisticate masterate. Există tot mai mulţi indivizi, în covîrşitoare majoritate, fii şi fiice de ale vechii şi noii nomenclaturi de partid şi di Securitate, care sînt împinşi/impuşi în funcţii-cheie din ministere şi din administraţie. Ei vorbesc o bună limbă engleză, dar nu înţeleg mare lucru din mecanismele sociale, iar aşa zisa lor consiliere şi expertiză devine o costisitoare pierdere de timp şi de şanse. În multe cazuri, tăticii pensionari le dictează idei şi expresii în interes de Grup de Putere...

Dacă Ziua internaţională a dreptului de a Şti, ar fi o zi însemnată, marcată cu manifestări la înălţimea semnificaţiei semantice, aceşti oameni ar deveni vizibili în ignoranţa lor, prostia le-ar lumina chipurile şi i-am vedea în splendoarea goliciunii lor spirituale.

Drama noastă, a celor care ştim ce anume nu ştim şi, mai ales, intuim de ce anume nu sîntem lăsaţi să ştim, este mai tragică atunci cînd descoperim, conform unui cleric ortodox, faptul că “ să ai mintea lui Hristos şi să faci faptele Anticristului, nu există mai mare dramă pentru un om”.

În România, acest fenomen – al represiunii oficiale împotriva dreptului de şti – este mai vizibil ca oriunde în civilizata Europă.

Pentru că, ne place sau nu ne place, există popoare decimate de Prostie, iar românii actuali sînt pe podium.

Aşa se face că văd prin risipa extravagantă de minciuni un trist adevăr, acela al morţii lente a unei frumoase ţări, încît mă întreb: cum de există locuitori ai acestei ţări, mie concetăţeni!, care o pot trata într-atît de josnic?

Şi cum ar fi dacă încălcarea dreptului de a şti ar fi un articol important în Codul Penal?

Nu ştiu.

Dar voi şti.