Un EPISTOLAR hilar, cu amărăciuni de viaţă

 Ne face George Stanca un cadou[1] de Moş Nicolae, ca o nuia usturătoare pe dosul prea multora. Cînd spun asta, plec de la o regulă matematică a exponenţialului, pentru că fiecare destinatar e o persoană “publică”, aproximativ cunoscută de alţi o sută, care sînt cunoscuţi de alţi o sută, şi tot aşa, într-o reacţie nucleară în creştere. Fiecare şi-a primit misiva.  

Şi nu poate să returneze plicul nedeschis.

Oricum, lumea de azi nu mai primeşte scrisori adevărate, ci doar facturi şi pliante publicitare sau electorale, aşa că, George Stanca s-a hotărît să eludeze Poşta Română (“se duce vestea”, un logo de bîrfă...). Post Restant în post mortem, via o carte, e o cale.

Cînd ai în mînă cartea aceasta, ai avantajul panoramei, nu al fulguranţei neatente a unui articol citit în metrou.

Abia cu cartea în mînă îţi dai seama că, evident, George Stanca are talent. Dar unul, altfel. Nu unul de Anna Karenina sau de Fefeleaga, Mara sau măcar de Adela. Ci, unul, coborît la nivelul destinatarilor, (sindromul “Zăvoranu”) ca să-l priceapă toţi, cei mai mulţi neavînd organele subtilităţii, pe care doar cultura autentică ţi le poate forma. Cronicar de defecte, autorul.

Omul ăsta are o memorie groaznic de supărătoare pentru destinatarii săi, cu care adesea a fost tangent în scene de viaţă.

Pozele lui din titlu sînt definitive, în ciuda zîmbetului împăciuitor, dar cu două degete în sus, sau cu degetul mare în jos (”Să moară! Să moară!”, urlau patricienii). Şi, mai ales, ce poate fi împăciutor cînd autorul te face curvă sadea cîteva rînduri mai încolo? Dar politeţea e amară, deşi rezultatele ei pot deveni dulci, cu timpul. Iar cînd vrei “să lucrezi” cu această uriaşă categorie urbană de destinatari, exprimarea brută facilitează recepţia, pentru că toţi sînt, undeva, pătaţi, unul nu e nevinovat, toţi şi-au folosit spre parvenire trupul şi viciile, iar George Stanca ştie asta, adesea, chiar din proximitatea lor. El doar vorbeşte urît, dar nu minte, urîtul vorbelor lui e reflexie din oglindirea destinatarului.

Într-o carte de referinţă, care a produs multă tulburare la timpul ei (1935), Mihail Sebastian îl descrie în cîteva rînduri pe publicistul I. Ludo. Cîteva rînduri, e adevărat, dar foarte la obiect cu distinsul nostru autor-expeditor, văzut tocmai prin reflexia destinatară. Reproduc oportun scurtă parte din ele:

“În uliţa evreiască, d. I. Ludo este un fel de Tănase evreu, cu destul haz uneori. Tănase este cetăţeanul care “ştie el ce ştie”, pe care “nu-l duci de nas cu una, cu alta”, că pe loc “îi sare muştarul” şi-ţi spune “două vorbe şi-un cuvînt”, de zici că “ce-i aia”. Tănase este grosul bun simţ în libertate. (...) Tănase satisface în fiecare din noi nu ştiu ce năduf plebeu, nu ştiu ce plăcere de a fi trivial şi de a scăpa de toate “fineţurile şi tiriboambele”... Pe urmă, după ce ai rîs, ţi-e oarecum ruşine de tine însuţi.”

Cu vervă şi cinism, de la miştocăria prietenoasă la batjocura cu rîs sardonic, George Stanca descrie, practic, fişa clinică a unui grup uman, un profil brut, fără aportul unui bisturiu fin. Vedem clar, prin această carte, o hartă psihologică sui-generis a unei părţi însemnate din poporul român actual. Deloc măgulitoare, sociologic descriptivă, ea oglindeşte mutaţiile de profunzime în comportamente şi în reacţiile noului val, trainici lucrători la temeliile subculturii. Pentru că ei au ocolit şcoala şi şcoala i-a ocolit pe ei.

Sînt curios cum ar reacţiona George Stanca dacă ar primi, la rîndul său, o scrisoare, cu degetul mare în jos. Nu s-ar supăra. Are antrenament. Are pregătirea românului cea de pe urmă, în faţa oricărui cataclism posibil: Şi

 ce-i? Rămînem prieteni. Hai să bem ceva că mi s-a uscat gîtu’.

P.S. Aştept cu interes EPISTOLARUL destinatarului politic, anunţat. Pentru că, suspans, aici prostituarea e dublă: peste viciile lor se-ntinde staniolul corupţiei. Depinde doar de flerul lui George Stanca să decidă cît de lungă va fi lista de păcate a fiecăruia, meniul a ceea ce a consumat acţionînd. Păcatul îţi dă politicos restul la bancnota cu care plăteşti, dar tot bănuţi de păcat primeşti. Va fi o carte de caractere, nu de dezvăluiri. Un Manual de “Aşa nu!”. 

---

[1] EPISTOLAR, Bucureşti, Adevărul Holding, 2011

Mircea Geoană şi iluzia succesului la români

O nouă formaţiune politică? Mda...

   „...esenţial: să fii în legătură cu ceea ce se plămădeşte în timpul tău, cu sensibilitatea acestui timp, cu căutările lui, cu sensul lui general.”

                                                                       Mihail Sebastian, 1934

Sindromul perversiunilor politice loveşte din nou, o nouă formaţiune politică se-nfiripează, „bate la porţile consacrării”. Se aşteaptă doar „Proclamaţia de la Dăbuleni”, noul Islaz, deocamdată, comunal. Mircea Geoană e pe redută, în orice caz.

 

Scurtă recapitulare

Istoria infamiei secesiunilor politice de la noi este deja prodigioasă, de 22 de ani:

Petre Roman expulzat din FSN cu ciomege a năşit Partidul Democrat, deturnat de Traian Băsescu în struţo-cămila Partidul democrat-liberal; Partidului Naţional Liberal i-au crescut de pe vremea lui Radu Cîmpeanu monstruoase Aripi Tinere, la fel ca la Ecologişti, deşi „verzii” români sînt uscaţi; Virgil Măgureanu, Marian Munteanu, Ioan Talpeş, Teodor Meleşcanu, Cozmin Guşe, Gigi Becali etc. au „edificat” efemere construcţii autentic cripto-Securiste.

Mai nou, Mişcarea virtuală de la Dăbuleni se încadrează în fojgăiala gălăgioasă de ctitorit partide:

Mişcarea Populară Totul pentru Ţară, sub fusta protectoare a Ioanei Băsescu, mă mir doar că nu l-au asociat şi pe arhanghelul Mihail plus o svastică neaoş româneşte stilizată; o „Nouă Republică” a lui Mihail Neamţu inspirat de Republica de la Ploieşci; Dan Diaconescu a fătat Partidul Poporului năşit de preşedintele Băsescu; iar tînăr şi neliniştitul Miron Cozma a scremut Partidul Social Democrat (!) al Muncitorilor, toate, precedate de Uniunea Civică Maghiară, Noul Partid Comunist şi de numeroase „Forţe civice” atomizate...

Apoi, inevitabilele ABSORBŢII, peştele cel mare înghite pe cel mic, dar cei mai mulţi s-au calmat jenant de repede după ce s-au văzut într-un fotoliu de Parlament prin orice compromis.

Da, se mişcă ţara!

Aşi... Păcat. Păcat că totul nu e decît o fertilă suită de cacialmale stupide şi devoratoare de bani. Motorul lor e în orgoliile personale şi în luptele feroce pentru Putere. Dincolo de ranchiuni şi resentimente cu ţintă fixă foarte greu pot să intuiesc şi să deduc vreun ideal capabil să magnetizeze.

Păcatul tuturor a fost că n-au generat Proiecte naţionale şi sînt lipsite de orice brumă de doctrine viabile.

Au fost şi sînt doar expresii de frustraţi.

Tuturor, şi lui Geoană-ultimul-venit, le lipseşte fervoarea, talentul şi charisma, ca şi harul oratoric, cultura politică (cu infime excepţii), capacitatea de sinteză şi dedicaţia vizionară.

Fără aceste calităţi orice efort şi orice ambiţie, orice „iniţiativă naţională” rămîne unde s-a-ncercat întîi, în cazul lui Geoană, într-un „cartier” din Dăbuleni...

Toţi au vrut să pornească rîuri populare („bazinul nostru electoral”), grandomane fluvii ce să-i poarte spre victorie, şi au eşuat în smîrcuri demagogice, în simulacre ce au erodat încrederea multor naivi.

N-au pus în viaţa lor mîna pe Tolstoi: eu nu sînt un rîu. Sînt un năvod.

Ar fi înţeles multe, dar sînt oameni cărora cărţile le dăunează şi-i întîrzie.

Ceea ce nu observă oameni ca Mircea Geoană, orbire ciudată dar explicabilă, e că înfrîngerea este, de regulă, tonică, revigoratoare, pune capăt unei crize, unei comode stagnări (chiar în fotoliul de preşedinte de Senat). O vreme vei scrîşni din dinţi, dar mergi mai departe, începi jogging-ul vieţii, prost să fii, dar să-ţi revii etc.

Dar, aceşti secesionişti politici, au şi foarte prostul obicei de a rosti adevăruri totale, categorice, de necomentat, „dreptatea e de partea mea, orice ziceţi”, şi cercul se închide. Puţinii aderenţi se îndepărtează sau se încaieră, iar noua formaţiune politică sucombă într-un fîs lamentabil.

Poate că face acum Mircea Geoană ceva, diferenţa specifică, îi acord „prezumţia” de iniţiativă pasibilă de succes, ceva cu prindere la mase.

Dar, mai poate el capacita forţele mulţimii?

Sînt convins că Mircea Geoană ştie ce trebuie cînd porneşte construcţia unui partid politic: cap, organizare şi bani.

Le are el pe toate? Vreun mare finanţator sau vreo corporaţie vede în el acel ceva merituos, în acest proaspăt expulzat PSD-ist?

Iar doctrina va fi tot social-democrată?

Dacă grupusculul de fideli cu care ar porni nu are răspunsuri concrete la aceste puncte, atunci totul devine o sursă a confuziei în capul ţugulanului, această ţintă finală de al cărui vot au nevoie toţi.

Dar tare mi-e teamă că asistăm la un nou şi mărunt episod din marele concert al sinistrei abdicări de la viaţă în România, concert ce se aude de 22 de ani, dar al cărui dirijor nu se vede.

În final, legat de motto-ul acestui text, păcat. Păcat că politicienii noştri nu-l mai citesc pe Mihail Sebastian. Ei n-au timp să se citească nici pe sine.