[Reportaj despre pictorul Dorel Zaica, un caz extraordinar de creaţie artistică în condiţiile uni boli crîncene, la care se adaugă un interes de decenii pentru gîndirea infantilă – lucruri cu totul deosebite spuse de copii. Peste toate, un dezinteres al unui sistem politic- administrativ faţă de artiştii plastici români, atît înainte cît şi după decembrie 1989.]
Ceaiul din anii ’80
În anii ’80 exista un obicei în mai toate cercurile de tineri liceeni, studenţi sau grupuri de prieteni care munceau deja: ceaiul de sîmbătă seara. Se discuta orice, în timp ce se asculta muzica bună a acelor vremuri – puţini mai sînt astăzi cei care-şi aduc aminte de Metronom-ul lui Cornel Chiriac, se făcea schimb de cărţi, iar revistele străine treceau din mînă în mînă fără să se întrerupă subteranul circuit. Se aducea, de regulă, mîncare la pachet, de acasă şi se punea „la comun”, cei ai căror părinţi lucrau în sistem (cel comunist-administrativ, ierarhic mai bine plasat) aduceau mîncăruri „de lux” dar şi informaţii mai calde, de la sursă... Şi, inevitabil, se impuneau în scurt timp cîteva personalităţi accentuate care, mai frecvent citate fiind, deveneau modele de mai lungă durată. Pentru unii din acei tineri din mediul artelor plastice din Bucureşti, un astfel de model devenise pictorul Dorel Zaica.
Ne adunam la celebrele ceaiuri de sîmbătă, cu invitaţi prin telefonul fără fir, cu pacheţele în pungi de-un leu şi cu reviste şi cărţi sub braţ... Cărţile mai incendiare, un Cioran, un Soljeniţîn, erau ţinute sub haină, circulînd cu mare prudenţă. Ei veneau cu lucruri proaspete, calde, cu un alt tip de curiozitate, eu descifram multe probleme. Pe atunci, orice decret prezidenţial, copt de ciracii lui Ceauşescu, era aruncat în cîmpul zvonurilor, pentru a sonda în acest fel percepţia populară, urmînd apoi o legalizare în formă, după ce Securitatea şi aparatul de partid au o idee despre percepţia de fond... Noi eram cei mai scumpi studenţi ai Roniei, viitori propagandişti vizuali! Şi concluziile minore de la astfel de ceaiuri de sîmbătă, ajungeau la urechile aparatului. Iar eu, am ştiut bine doar după 1990, le dădeam direcţii fără să ştiu în clipa aceea că ceea ce rosteam era sorbit, mestecat şi reîmpărtăşit ca ceva valoros... O fată, pe care am reîntîlnit-o după 1990, cînd se hotărîse să facă psihologia ca a doua facultate, mi-a adus o lucrare semnificativă, despre cum eram eu văzut ca model în acei ani şi mi-a adus aminte de celebra mea draperie. Aveam o draperie pe care o umplusem cu texte din gîndurile copiilor, le-am scris cu carioca pe pînză, unul nu pleca de la seara ceaiului fără să citească tot ce scria pe draperie!
Revoluţia în Creativitate: Zaica şi copiii
Cele scrise pe draperie nu erau întîmplătoare. Începînd cu anul 1973, pictorul Dodo Zaica a început să pună bazele unui extrem de interesant experiment: „s-a pus în mintea copiilor” şi i-a provocat să răspundă la întrebări atipice pentru un adult, dar foarte naturale pentru un copil. În caseta de alături puteţi citi cîteva secvenţe reprezentative din volumul Dorel Zaica şi ucenicii săi. Redevenirea omului, din 2009.
De la aşa zisa revoluţie din ’89 şi pînă astăzi am făcut slalom printre adevăruri care deranjează şi am căutat soluţii între consecinţe ticăloase. În tot acest timp, însă, am studiat cu asiduitate, Copilul, personajul i-matur, atît de surprinzător, în lumea lui. Azi nu ştim cum să-l aducem mai repede să fie ca noi, adulţii, un act atît de iresponsabil. Abia în secolul 20 s-a gîndit un celebru psiholog să exploreze cu temeinicie acest univers (Jean Piaget, în Naşterea inteligenţei la copil şi multe alte lucrări – n.n.). Am văzut cum şcoala de la noi, cea universitară, în special, nu face loc studiilor asupra creativităţii, un curs de care e foarte mare nevoie. Să nu uităm că în deceniile din urmă românii au dat multe reuşite intelectuale, olimpici şi tineri geniali, din care multora li s-au frînt ulterior aripile. În timpul dictaturii dinainte de 1989 am simţit pe pielea mea că, practic, conducerea ţării se poartă cu artiştii şi cu savanţi ca şi cu femeile de serviciu ale politicii, cu o crasă desconsiderare. Acum, cînd tot pe pielea mea simt cum, insidios, o dictatură de tip nou se încheagă, chiar din ’90 începînd, văd cum vechea mentalitate n-a dispărut, cum actualii oameni de partid din ministere privesc la fel de dezinteresaţi pe artişti şi pe cercetători şi cum cu voie de sus, subcultura a cucerit ţara. În acest context, cum să nu fie cercetările mele la baza creativităţii, un pericol? Momentul e dramatic pentru mine, căci nimeni de la Educaţie sau Cultură nu vrea să vadă rezultate şi concluzii tulburătoare, despre care. Individual şi în particular, mulţi îmi vorbesc cu admiraţie.
Chiar aşa, despre experimentul Zaica, Dan C. Mihăilescu scria: „Numai copilul – fiinţă pură, transparentă, încă aproape de origini – poate să adune, ca un călugăr zen, ca un sufist ori un sihastru din Pateric (experţi, aceştia, nu în începuturi, ci în sfîrşituri) munţi de experienţe practice sau morale într-o sintagmă de-o plasticitate –i-o substanţă care taie răsuflarea şi te încremeneşte în revelaţie”. Atunci, de ce îi sînt refuzate profesorului de trăire Dorel Zaica, acele concluzii care pot face un pic de ordine în părţi ale naţiei devorate de criză morală adîncă, astăzi, cînd „binele” oncologic înlocuieşte brutal binele ontologic, cum observa recent un ilustru teolog?
Pictorul şi lipsa de Orizont „politically incorrect”
L-am întrebat pe Dodo Zaica ce se va întîmpla cu moştenirea pe care o va lăsa în domeniul studierii gîndirii copilului, în fond, o imensă mină de aur pentru antropologi, psihologi, pedagogi, teologi, istorici şi mulţi alţii. Porneam de la o întrezărită situaţie, de atîtea ori repetată în marea arenă a culturii de pretutindeni, după moarte vine gloria, ce bine că voi fi abia cînd nu voi mai fi, un paradox dureros pentru orice creator de artă. Ce se va întîmpla de fapt, cu cele două categorii de moşteniri ale pictorului, opera plastică şi experimentul cu copiii, ce-i poartă numele?
Mi-a răspuns cu nesfîrşită precauţie vorbindu-mi întîi despre cele destăinuite lui de unul din marii pictori români, astăzi dispărut, un paralel destin prietenos care a trăit experienţa cu totul definitorie pentru ciudatele vremuri în care sîntem provocaţi să adăugăm mereu Creaţia:
Cînd m-a chemat la el pentru un schimb de tablouri, mi-a povestit o întîmplare din care am înţeles cum merg lucrurile pentru o parte însemnată a Lumii. Era la o expoziţie personală într-o capitală a Europei occidentale, unde unul dintre cei mai mari critici de artă ai acelei ţări l-a invitat la o cină ce a durat cîteva ore. Discuţia a trenat mult timp, în care, de fapt, gazda a făcut un uriaş slalom diplomatic, teribil disimulat, cu deosebită grijă de a nu jigni în vreun fel necuvenit pe genialul artist, să afle dacă pictorul român este, cumva, evreu, apoi, după întoarceri labirintice de frază, homosexual, apoi printr-un alt balet semantic desăvîrşit, măcar mason... După trei „nu”-uri consecutive, în final au venit şi sincere lamentări ale gazdei privind „pierderea ocaziilor de achiziţii substanţiale, regrete, aţi fi plecat acasă fără nici o pînză, vai, păcat!” etc., în final, pictorului român nefăcîndu-i-se nici o achiziţie după acea expoziţie „de succes”!
Mă întreb acum eu, Dodo Zaica, într-atît a decăzut omul, acest obiect primordial al Creaţiei, atît de atotcuprinzător să fi devenit păcatul încît doar viciul, sub formele cele mai groteşti să valideze succesul pe piaţa artei? De o astfel de piaţă depindem noi, Artiştii, marcată de grotescul înfiorător al pervertirii globale, în esenţa ei, în zilele noastre?
Furtuni pe şevalet
La o scenă ca aceasta se adaugă situaţia din ţară unde, am văzut cu toţii în ultimii ani, cum instituţii de stat, în general, dar Institutul Cultural Român, în special, au un mod curios şi şocant de promovare a creatorilor de artă, ne amintim de măgarul cu svastică, de pildă, la ICR New York...
Pînă cînd să mor eu, văd cum mulţi îmi bagă beţe-n roate, consideră că toate acestea sînt exagerări, nu înţeleg de ce dar simt că ceva serios îi deranjează, iar mie-mi vine să urlu „uite ce iese din gura unui copil, deştepţilor!”, cînd nu vor să vadă filonul de aur din cercetările mele, sau cînd nu ştiu cum, e promovat la ICR Paris un pictor român ce prezintă pe pînze ample un Iisus cu un falus imens şi o Maică Maria cu un sex deschis ca o peşteră (e vorba de pictorul Alexandru Rădvan şi „divinul genital” – n.n.). Totuşi, acest om predă studenţilor pictură, e profesor!
M-am întrebat de ce o astfel de pictură, reprezentînd în esenţă, sexe „exoftalmice” la Hristos şi Fecioara Maria, este agreată ca reprezentativă în expoziţii externe cu gir oficial, şi mă mai întreb, ce fel de Românie au intenţia diriguitorii noştri să prezinte lumii în secolul 21, una într-atît de alterată? Sau, nu mai ştiu eu pe ce lume trăiesc?
Două serii de pictură, lucrate azi, cu frenezie
Îl privesc în atelierul său de pe strada 11 Iunie (interesant nume de stradă în Bucureşti – n.n.) cum lucrează cu o fervoare greu de imaginat la două proiecte de mare anvergură.
Prima serie e intitulată „Povestea lui Adam şi Eva, cu cortina larg deschisă. Popas de îngîndurare”. Vezi, aici sparg un tipar: de secole, în această temă există „canonic”doar aceleaşi cinci personaje – Adam, Eva, pomul, şarpele şi mărul. Majoritatea covîrşitoare a spus „aşa e bine”, dar eu spun că asta e doar „poza de buletin” a acestei generoase teme. Considerînd acest tipar contraproductiv, l-am folosit ca exemplu de creativitate pentru copii, care trebuiau să prezinte tema nu doar cu cele cinci şabloane, ci cu libertatea de a vedea dincolo, chiar în culise (culisele Raiului, interesante „decoruri” de scenă – n.n.). Au rezultat, în final, 100 de lucrări selecţionate pentru un volum intitulat ca şi seria, căci asta sînt, Popas de îngîndurare. Scopul a fost şi rămîne concret: acela de a porni o dezbatere cu categoria de vîrstă cea mai pură, despre păcatele oamenilor, de la origini pînă azi. Cînd i-am întrebat de ce boală suferă toţi perlamentarii şi legiuitorii din lume atunci cînd permit otrăvirea chimică a mîncării şi băuturilor răcoritoare din magazine, un copil de 8 ani a răspuns, „de boala de nemaitrezire”, fără să ştie că vorbim de un uriaş păcat, cu un mare număr de victime infantile. Folosesc, deci arma omului-copil ca să arăt inepţia adulţilor „copţi” care ignoră mereu prin prejudecăţi impardonabile, cunoaşterea celor mai mici. Şi, vorba lui Fellini, „ne purtăm cu copiii de de parcă ar fi în permanenţă nişte greşiţi”!
Cea de-a doua serie ţine de pictura sacră. Suita de compoziţii arată, între altele, rolul mîinii în actul de rugăciune, în lucrări create nu după şabloanele picturii creştine clasice. Încerc să redau „Chilia pustniciei” şi nu descrieri ilustrative ale ale scenelor biblice mult edulcorate, iar titlurile sînt învăluiri poetice ale fiecărei lucrări.
Scurte note biografice
Născut la 22 iulie 1939 în Bucureşti, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secţia pictură
Zeci de expoziţii în ţară şi în străinătate, tabere de creaţie, călătorii de studii documentare etc.
Experienţa pedagogică: profesor la Liceul de Arte plastice „Nicolae Tonitza”, coordonator al studioului de pictură de la Muzeul Colecţiilor, director al Liceului de Arte Plastice din Bucureşti (1990-1992) etc.
Mare expziţie în 1994, în SUA, 400 de lucrări în nouă săli, însoţită de workshop la Salt Lake City.
Articole şi cărţi despre: în revista anuală de antropologie, Martor, al Muzeului Ţăranului Român, 2000, amplu articol de 56 de pagini despre experimentul cu copiii; 2001 – cartea „Experimentul Zaica” editat cu sprijinul Ministerului culturii şi Învăţămîntului; 2007 – broşura „Cronică involuntară. Mărturisiri la vîrsta copilă”; 2007 – cartea „Copilăria Poeziei”, cu prefaţă de Ana Blandiana; 2009 – albumul „Dorel Zaica şi ucenici săi”; 2009 – cartea „Hai-hui prin grădina întrebărilor”.
Decorat de guvernul Braziliei, în cadrul programului „Uzina de vise”. Lucrări în colecţii particulare şi de stat în 20 de ţări.
Fragmente din „Experimentul Zaica”
Despre experimentul Zaica, Andrei Pleşu spunea: „Ideea profesorului Zaica de a dezlănţui o abundentă şi provocatoare campanie de întrebări asupra generaţiilor de copii din anii comunismului a fost direct subversivă... dar şi o preistorie a secţiunii tinere a electoratului de azi”.
Dumnezeu ne arată prin păun că nu e bine să ne dorim chiar totul. Amalia Dulhan, 14 ani
Răutatea e cînd îmbraci pe tine bunătatea pe dos. Tudor Matache, 12 ani
Unii oameni nu putrezesc după ce mor, fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pămînt cu cerul în ei. Sabina Dallu, 13 ani
Dacă îi ascultăm atent pe oameni, auzim mai tot timpul, cum se laudă, pentru că nu le este gata capul. Florian Trifan, 11 ani
Nu tot ce e înţelept este spus de înţelepţi. Ana Virschi, 14 ani
Banul este uşa neîncuiată prin care intră dracul în casa ta cînd crezi că eşti mai fericit. Roxana Zaharia, 15 ani
Se face mai uşor răul decît binele, deoarece cînd faci un bine trebuie să te gîndeşti. Roman Muşat, 9 ani
Dacă se spune că „Trupul este un bun servitor dar un rău stăpîn”, înţeleg că de-abia atunci ştie trupul să te ajute cel mai bine cînd nu-i dai voie să-ţi ajungă şef. Paul Păun, 12 ani
Oamenii îşi găsesc mereu pretexte pentru a fi bogaţi şi îşi pierd sufletul rătăcindu-se în pretexte. Irina Maria Zamfirescu, 14 ani
Pierzi ceva cînd îl cîştigi pe Dumnezeu. Pierzi viaţa aia care părea grea. Cristina Ioana Iorga, 15 ani
Zadarnic e să ai aripi, iar cerul uşi închise. Cassandra Halchias, 14 ani
Dacă te abţii de la o plăcere îţi iese o pildă. Tudor Matache, 11 ani
În alte timpuri, şcoala se construia lîngă biserică deoarece se spunea că cine se aseamănă se-adună. Malvina Işfan, 13 ani
Dacă furi şi ceri iertare, eşti binecrescut, dar numai printre hoţi. Paul Păun, 12 ani
Ăla care înjură zice că are un avantaj, să capete experienţă ca să ajungă un dur, dezavantajul lui e că a început să-i placă dracul. Adrian Ioniţă, 10 ani
Un PROFESOR OM... asa cum toti ar trebui sa fie...
RăspundețiȘtergere