Şi nu poate să returneze plicul nedeschis.
Oricum, lumea de azi nu mai primeşte scrisori adevărate, ci doar facturi şi pliante publicitare sau electorale, aşa că, George Stanca s-a hotărît să eludeze Poşta Română (“se duce vestea”, un logo de bîrfă...). Post Restant în post mortem, via o carte, e o cale.
Cînd ai în mînă cartea aceasta, ai avantajul panoramei, nu al fulguranţei neatente a unui articol citit în metrou.
Abia cu cartea în mînă îţi dai seama că, evident, George Stanca are talent. Dar unul, altfel. Nu unul de Anna Karenina sau de Fefeleaga, Mara sau măcar de Adela. Ci, unul, coborît la nivelul destinatarilor, (sindromul “Zăvoranu”) ca să-l priceapă toţi, cei mai mulţi neavînd organele subtilităţii, pe care doar cultura autentică ţi le poate forma. Cronicar de defecte, autorul.
Omul ăsta are o memorie groaznic de supărătoare pentru destinatarii săi, cu care adesea a fost tangent în scene de viaţă.
Pozele lui din titlu sînt definitive, în ciuda zîmbetului împăciuitor, dar cu două degete în sus, sau cu degetul mare în jos (”Să moară! Să moară!”, urlau patricienii). Şi, mai ales, ce poate fi împăciutor cînd autorul te face curvă sadea cîteva rînduri mai încolo? Dar politeţea e amară, deşi rezultatele ei pot deveni dulci, cu timpul. Iar cînd vrei “să lucrezi” cu această uriaşă categorie urbană de destinatari, exprimarea brută facilitează recepţia, pentru că toţi sînt, undeva, pătaţi, unul nu e nevinovat, toţi şi-au folosit spre parvenire trupul şi viciile, iar George Stanca ştie asta, adesea, chiar din proximitatea lor. El doar vorbeşte urît, dar nu minte, urîtul vorbelor lui e reflexie din oglindirea destinatarului.
Într-o carte de referinţă, care a produs multă tulburare la timpul ei (1935), Mihail Sebastian îl descrie în cîteva rînduri pe publicistul I. Ludo. Cîteva rînduri, e adevărat, dar foarte la obiect cu distinsul nostru autor-expeditor, văzut tocmai prin reflexia destinatară. Reproduc oportun scurtă parte din ele:
“În uliţa evreiască, d. I. Ludo este un fel de Tănase evreu, cu destul haz uneori. Tănase este cetăţeanul care “ştie el ce ştie”, pe care “nu-l duci de nas cu una, cu alta”, că pe loc “îi sare muştarul” şi-ţi spune “două vorbe şi-un cuvînt”, de zici că “ce-i aia”. Tănase este grosul bun simţ în libertate. (...) Tănase satisface în fiecare din noi nu ştiu ce năduf plebeu, nu ştiu ce plăcere de a fi trivial şi de a scăpa de toate “fineţurile şi tiriboambele”... Pe urmă, după ce ai rîs, ţi-e oarecum ruşine de tine însuţi.”
Cu vervă şi cinism, de la miştocăria prietenoasă la batjocura cu rîs sardonic, George Stanca descrie, practic, fişa clinică a unui grup uman, un profil brut, fără aportul unui bisturiu fin. Vedem clar, prin această carte, o hartă psihologică sui-generis a unei părţi însemnate din poporul român actual. Deloc măgulitoare, sociologic descriptivă, ea oglindeşte mutaţiile de profunzime în comportamente şi în reacţiile noului val, trainici lucrători la temeliile subculturii. Pentru că ei au ocolit şcoala şi şcoala i-a ocolit pe ei.
Sînt curios cum ar reacţiona George Stanca dacă ar primi, la rîndul său, o scrisoare, cu degetul mare în jos. Nu s-ar supăra. Are antrenament. Are pregătirea românului cea de pe urmă, în faţa oricărui cataclism posibil: Şi
ce-i? Rămînem prieteni. Hai să bem ceva că mi s-a uscat gîtu’.
P.S. Aştept cu interes EPISTOLARUL destinatarului politic, anunţat. Pentru că, suspans, aici prostituarea e dublă: peste viciile lor se-ntinde staniolul corupţiei. Depinde doar de flerul lui George Stanca să decidă cît de lungă va fi lista de păcate a fiecăruia, meniul a ceea ce a consumat acţionînd. Păcatul îţi dă politicos restul la bancnota cu care plăteşti, dar tot bănuţi de păcat primeşti. Va fi o carte de caractere, nu de dezvăluiri. Un Manual de “Aşa nu!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu