COMPLOT CU EPOLEŢI, FAZA PILOT

Ideea unei dictaturi militare „interimare”, pentru restabilirea situaţiei normale în România, deşi dezavuată, periculoasă şi antidemocratică, este luată în considerare de grupuri restrînse din interiorul elitei de comandă.

De astă dată i-au spus „stare de urgenţă” şi au pus-o în gura unui brav locotenent, un adevărat erou. Acesta, îmbrăcat festiv în uniformă, a ajuns la Bucureşti, după ce, la Sibiu şi-a închis telefoanele şi a scos bateriile, ca să nu fie ascultat. A acţionat, normal, la ordin, la ordinul unor complotişti pentru care gestul său a fost un balon meteo de sondare a opiniei publice, de văzut cum e primită ideea cu monarhia – e altceva cînd comandant suprem e Regele şi nu un marinar cu biruinţa eşuată.

Locotenentul nostru, cel a cărui fotografie nu mai lipseşte de la mitinguri alături de injurii pe viu la adresa Băsescu-Boc-Udrea et Co., a apărut nesperat de mult, mai ales, la Antena3, „sugerînd direct” pe principiul „nu pot să spun mai mult, dar înţelegeţi dumneavoastră”.

Sonda experimentală aruncată în piaţă a cuprins cele trei-patru elemente ce trebuiau testate, asemeni unui mic satelit de comunicaţii românesc („Goliath”!), dizolvarea Parlamentului, starea de urgenţă şi administrarea-conducerea ţării de un Consiliu Militar, iar soluţia finală, instaurarea Monarhiei constituţionale drept corolar al întregii acţiuni.

Nu ştiu în ce măsură jubilează un Radu Duda de Hohenzollern, dar e clar că acele canale speciale ultrasecrete dintre republică şi regat s-au desfundat rapid, iar experţii s-au apucat deja să disece CV-ul Principelui Nicolae.

Judecat, condamnat, sacrificat, bietul locotenent nu mai contează, misiune îndeplinită, ideea a fost răsădită în mentalul colectiv. Coace. Creşte.

Şi peste un timp, cînd Regatul României va avea o şi mai mîndră Armată în NATO al secolului 21, va fi prosperă, iar politicienii de azi vor fi doar uitare, îşi va mai aminti cineva de unde a pornit totul, de la un Arafat, un Alexandru?... 

Democratizare în enclava separatistă, un model pentru schimbarea de la Bucureşti

După alegerile prezidenţiale din decembrie 2011 şi după serbările de iarnă pe stil vechi, lucrurile se reaşează în matca normalului, în Transnistria. Prietenii mei ma ţin la curent zilnic cu noile evoluţii. În primul rînd, noul preşedinte, Evgheni Şevciuk, i-a demis pe toţi smirnoviştii, „i-a măturat pe toţi”, cum spune un prieten al meu. A numit în funcţii, peste tot, tineri cu pregătire recentă, cu masterate şi doctorate în pregătire, cu deschidere spre Occident, fără prejudecăţi antiromâneşti, şi cu un cult al muncii, al răspunderii şi al lucrului bine făcut.

Cam tot ce este lipsă în România, adică.

Schimbarea smirnoviştilor are pentru analiştii atenţi ai zonei, şi o semnificaţie aparte. Ministru al Securităţii Statului a fost, sub toată preşedinţia lui Igor Smirnov, Vladimir Antiufeev (foto), fost Vladimir Ghiorghievici Alexandrov, fost Vadim Gheorghievici Şevţov, personaj sovietic de tristă faimă. În Riga a coordonat trupele OMON încercînd o lovitură de stat împotriva noului regim leton, apoi a fugit la 23 august 1991 la Moscova, unde colonelul Victor Alksnis (azi deputat în Duma) l-a reciclat şef al Securităţii la Tiraspol.

Să scapi de aşa un om nu e uşor, iar asta demonstrează că Şevciuk joacă dur şi eficient.

Prim ministru a devenit Petru Stepanov, „un băiat de treabă”, cum e văzut de populaţie. Miercuri vom afla lista întregului Guvern.

Pînă atunci, vedem evoluţiile de la Bucureşti.

Un adevăr pentru Români

Şi în România computerul face parte integrantă din actuala mişcare de contestare a Puterii. Pieţele virtuale Facebook şi Tweeter premerg pieţele reale Universităţii şi Victoria.

Dar, mai apare ceva: se înmulţesc mesajele de solidaritate cu mişcarea de contestare, cea nepolitică, autentică. Printre ele, şi aceasta:

Mulţi cred că e o “lucrătură-făcătură”, mai ales, cei care au condus Statul de 22 de ani doar prin lucrături-făcături. Şi o şleahtă de ziarişti stupizi. Se tot fac referiri nefondate la “primăveri arabe” în miez de ianuarie, dar şi alte asocieri exotice demonstrînd incultura, fără să aibă habar de ce se întîmplă.

Esenţa anului 2012, asociat de proşti cu cataclisme apocaliptice, se defineşte prin aceasta: nu doar polii “se schimbă”, ci o lume întreagă se modifică structural.

România e azi o mică arenă de schimbare într-o transformare grandioasă a Lumii, a lumii în care chiar Capitalismul năpîrleşte.

Se numeşte Evoluţie, planeta schimbă etajul, nu doar românii un preşedinte revolut şi execrabil.

Iar hackerii nu mai sînt simpli Hackeri, ci chiar solii aceste Lumi iminente.

România. Sfîrşitul istoriei.

România. Sfîrşitul istoriei. Astfel putem spune despre începutul anului 2012, parafrazîndu-l pe Francis Fukuyama.

Dar, nu. Procesul de sfîrşire a început în decembrie 1989, şi s-a desfăşurat, impecabil coordonat, neîntrerupt, vreme de 22 de ani. Acest proces paradoxal, de oprire a istoriei este o stagnare impecabil dirijată, în care au fost permise doar acţiunile profitabile grupului de Putere. Ale unei singure Puteri, o guvernare autoritară neîntreruptă a Frontului Salvării Naţionale, indiferent ce forme cameleonice au avut măştile ieşite în faţă la Cotroceni şi la Victoria. Iliescu-Constantinescu-Băsescu sînt calamităţi comune unei istorii aride, stagnante de 22 de ani.

Ultima figură, grotească pînă la paroxism şi lipsită de orice urmă de charismă, dar şi de orice proiect de viitor.

Ce au făcut cu toţii?

-         Au confiscat proprietăţile ţării, foste „ale întregului popor”, prin cele mai frauduloase privatizări.

-         Au dus „pe noi culmi de progres” corupţia generalizată prin mituirea sistematică a funcţionarului public, pînă în vîrful ierarhiei.

-         Au coordonat prăbuşirea sistemului de educaţie şi a celui de sănătate, au adus în derizoriu şcoala românească, au dirijat tabloidizarea presei.

-         Au denaturat progresiv cultura românească, prin manelizare şi degradare pe motivul rizibil că „aşa vrea publicul”.

-         Au compromis România pe plan internaţional, arătîndu-se acum indignaţi de faptul că „nu ni se permite accesul în spaţiul Schengen, deşi am îndeplinit toate condiţiile”, în vreme ce statele membre sînt conştiente că şi-ar atrage o ţară coruptă pînă în măduvă.

-         Ţin de 22 de ani un popor întreg ostatic, prin minciună, sărăcire şi stimulare a emigrării valorilor, ca ceea ce rămîne să fie mult mai uşor de manipulat

-         Etc., presa e plină de alte „realizări”...

Deci, rămîne cum ne-am înţeles: România Sfîrşitul istoriei. E filmul-simbol care se joacă acum, cu riscul vizibil al unei noi ratări, lucru pentru care românii au o vocaţie... istorică. Acest pericol, dincolo de orice „anticipate” pluteşte azi peste noi.

Camarad? Afganistan? Bullshit!

Revin periodic, mai ales, la Radio România Actualităţi şi TVR, ştiri şi informaţii privind prezenţa militarilor români în „teatre” de război din străinătate. Ofiţeri superiori le justifică prezenţa: „Mergem acolo să ne facem datoria”, spunea deunăzi un comandant al unei noi echipe ce face deplasarea în Afganistan.

Care datorie?

A impune „binele” şi „democraţia” cu forţa într-o ţară ca Afganistan, o cultură total străină atît lui Gabriel Oprea, acest strateg în civil, cît şi ultimului soldat dizlocat în teatrul cu cea mai mare producţie de mac şi opiu, nu ţine de etică şi morală, ci de cinice decizii ale executivului yankeu prin filieră NATO. Bucureştiul are un singur rol, prin yes-man-ul de la Cotroceni, nu discută, execută.

Clarific aici ceva foarte important, „sărit” cu bună ştiinţă de politicienii şi militarii noştri:

Soldaţii noştri sînt militari plătiţi pentru ceea ce fac, nu e nici o diferenţă între ei şi mercenarii profesionişti din actualele Sisteme Militare Private, sisteme care preiau contractual tot mai multe operaţiuni în conflicte armate oriunde în lume.

Atît pentru afganii obişnuiţi, sau pentru guvernul de la Kabul, cît şi pentru opoziţia talibană militarii „noştri” sînt nişte invadatori, şi pentru simplul fapt că afganii sînt acolo la ei acasă. Trupele de implementare a democraţiei vor face, cînd finanţarea calamităţii nu se va mai justifica, exact ce au făcut sovieticii în 1989: se vor căra „la ei acasă”, decoraţi dar fără glorie.

Lupta pentru cauze străine, deşi o marfă bună pe piaţa globalizată a războiului, nu aduce mîndrie „naţională” nimănui. 

Evgheni Şevciuk, un prieten

La alegerile prezidenţiale din decembrie 2011, în Transnistria s-a produs o schimbare politică majoră: a fost înlăturat regimul lui Igor Smirnov, cel care a condus autoritar regiunea separatistă de la auto-fondarea sa, după referendumul din 2 septembrie 1990, şi a fost proclamat ca nou preşedinte, Evgheni Şevciuk, un exponent al noului val politic nistrean, antismirnovist, de la Tiraspol.

Cunoscătorii fenomenului nistrean, foarte puţini în România, îşi dau seama de importanţa acestui eveniment. Restul – foarte mulţi ziarişti complet în afara subiectului, analişti mustind de prejudecăţi fără o minimă legătură cu realităţile din teren, consilieri – prezidenţiali, „de externe”, diverşi purtători de păreri „aeriene” ale unor instituţii consacrate în relaţii internaţionale – tratează fenomenul în răspăr şi aduc în derizoriu un subiect permanent de 22 de ani, vital pentru securitatea în regiunea Mării Negre, unde se laudă că joacă un rol.

Şi cînd văd textele despre Transnistria din presa centrală românească, dominate de ipocrizia abundentă a ghilimelelor, pline de ştiri contrafăcute, scrise cu ignoranţă şi fără respectul minimei documentări directe, eludînd un principiu de bază necesar, mai ales, în conflicte sîngeroase – „Întotdeauna ascult şi cealaltă Parte” – îmi dau seama cît de mare e dezinformarea din capul a milioane de beneficiari de presă, şi ce amploare are manipularea de la noi.

Acestora le spun ceea ce ştiam deja de cîţiva ani buni: chiar dacă nu este recunoscută ca stat suveran de jure, Transnistria există ca stat real de facto, iar recenta schimbare, cu adevărat democratică, va grăbi mult procesul de recunoaştere oficială a tînărului stat şi creşterea economică treptată sub forma „unei Elveţii” a Estului European. Toate acestea, în timp ce structura statală Moldova-Chişinău se va estompa treptat în cadrul absorbţiei euro-române. Acest fenomen ţine de realism politic şi nu de idiosincraziile dezinformatorilor calificaţi de la Bucureşti. 

Am călătorit în Transnistria cu regularitate, anual, din vara lui 1994, după celebra Conferinţă de la Nitra, din proaspăt desprinsa Slovacie. La Nitra am cunoscut pe jurnalistul Serghei Sandu din Tiraspol, devenit un mare prieten, şi prin el am cunoscut, după 2004-2005, lideri ai mişcării reformiste Obnovlenie – Renovarea, deputaţi în Sovietul Suprem, mulţi români nistreni, dar şi pe Evgheni Şevciuk

Aceasta era perioada în care Holdingul Sheriff „îşi luase mîna” de pe grupul de Putere condus de Igor Smirnov şi a început să finanţeze o robustă alternativă.

Era normal ca modelul pentru noua generaţie de politicieni nistreni să îl constituie cel al pragmaticilor politicieni ruşi grupaţi în jurul lui Vladimir Putin şi a formaţiunii Edinaia Rossia.

Faptul că Rusia şi-a văzut cu tenacitate şi seriozitate de interesele ei în zonă nu trebuie să mire pe nimeni. Rusia a fost un imperiu şi va rămîne o superputere pentru multă vreme, condusă de politicieni pragmatici. De mirare este gestionare defectuoasă a relaţiilor dintre cele două state româneşti

De altfel, contextul general al formării statului nistrean a fost grăbit tocmai de Perestroika lui Gorbaciov, care, prin dezmembrarea URSS, a generart noua situaţie în care mase compacte de populaţie rusă şi rusofonă s-au trezit peste noapte cu statut de minorităţi în state naţionale nou constituite, cu populaţii cu profunde resentimente antisovietice.

Consolidarea coordonată de Smirnov şi echipa sa a fost dublată de creşterea corupţiei şi a acutizării luptei pentru putere, mai ales, după anul 2005. Acesta a fost motorul creerii curentului anti-Smirnov condus de Şevciuk, mai întîi în Parlament – Sovietul Suprem, apoi în cadru larg, popular. Iar în iunie 2009 îmi spunea, într-un interviu: „aerul miroase a premoniţie de deteriorare a situaţiei. Noi trebuie să acţionăm spre consolidarea societăţii, în paralel cu creşterea demnităţii umane şi a spiritualităţii. Atunci vom deschide o şansă pentru schimbare şi creştere şi ţara noastră se va transforma într-o oază de libertate, justiţie şi prosperitate. Eu cred în ea!”

De atunci vedeam cum se conturează viziunea Transnistriei, ca o Elveţie a Estului...

Despre România avea o cu totul altă părere decît cea a grupului conservator smirnovist: „deşi România a fost una din acele ţări în care noi eram consideraţi persona non grata, eu admir şi respect deplin ţara dumneavoastră, nu simt nici o ostilitate şi nu am prejudecăţi. Procesul nostru de pace trece şi prin Bucureşti. Vom vedea ce vom face, vom chibzui. Contacte avem cu România, pe canale specifice, şi le vom extinde în beneficiul tuturor”.

Registrul opiniilor despre politica regională era mai larg, Şevciuk declarînd tot în 2009, 24 decembrie, agenţiei Itar Tass: „Am exprimat în mod repetat, chiar şi cu cinci ani în urmă (2004 – n.n.) că este inevitabilă o unificare a Moldovei cu România”.

Aşa că victoria lui la prezidenţialele din decembrie a venit firească şi justificată. Transnistria e una din cheile importante ale stabilităţii în zona Mării Negre, mult trîmbiţatul „conflict îngheţat” e amintire (el există doar în mintea consilierilor lui Băsescu), iar a nu ţine seama de noile realităţi din zonă, va constitui un act de obtuzitate în politica externă de la Bucureşti.

Eu cred în Evgheni Şevciuk şi în Trasnistria de el edificată.

The Pink Ornitorinc: Urări? Mda, dar nu fanatic

Zumzăie netul şi telefonul mobil: „La mulţi bani! S-aveţi parte de tot binele din lume! Să vă dea Domnul tot ce doriţi!, etc., într-o nesfîrşită suită de clişee ale ipocriziei.

Nu fac parte din seria eterogenă şi gregară a celor ce doresc binele Aproapelui. Mai ales, a acelor mulţi „Aproape” pe care îi văd cum îmi rîvnesc puţinul bine pe care îl am.

Nu am structura militantă a unui activist social, nu doresc să educ noi generaţii de emo, nu doresc să-l trezesc pe ţugulan dacă 22 de ani de persecuţie neocomunistă n-au reuşit s-o facă, de ce să nu-şi merite el titlul imnului naţional? Nu doresc soluţionarea paşnică a cîinilor vagabonzi, nu vreau să fiu un model public de moralitate cînd văd că etica e de prisos.

Studiez, în schimb, capacanele semnatice din urări, cu ipocrizia la pachet, sau, cum spunea Toma Caragiu-Hitler, în Actorul şi sălbaticii:

„Noi, foarte ataşaţi de voi şi vrem să ataşăm şi pe voi, la noi!”

Ceea ce scriu e este doar pentru foarte cîţiva, pentru cunoscători, cei cărora le rezerv curînd un titlu – Cei ce Ştiu.

DUPĂ

În urmă cu nişte mii de ani, patru, trei, doi, dar nu mai puţin de două mii de ani, acel grup restrîns de oameni care deţineau pe atunci conducerea, au introdus cu obstinaţie în popor, Povestea.

Au spus şi au repetat necontenit povestea la cei mulţi, cu argumentele, tonul şi charisma Marelui Preot, a Bazileului, a Regelui-Împărat:

Măi băieţi, - femeile nu contau în acele vremuri, noi ştim ce vreţi voi şi ceea ce vreţi este justificat. Vreţi cam tot ce avem noi: arme de fier, peşteri de lux, imaşuri, vite, blănuri, roadele pămîntului, apoi,  cetăţi, aur, pietre preţioase, mătăsuri şi... cam tot. Le veţi avea fără nici o problemă, fără să mişcaţi un deget. Imediat ce aţi murit intraţi într-o lume în care toate acestea vă aşteaptă. Noi le avem aici, e-adevărat, dar vedeţi că sîntem muritori şi noi. Important este ca voi să ajungeţi la ele, acolo! Pentru aceasta nu trebuie decît să muriţi... etc. etc.

Astfel, prin Poveste, s-a născut cacialmaua Edenului, a lumii de După, cu de toate pentru toţi, ca-ntr-un hipermarket divin .

Dar, cum niciodată povestea nu înseamnă adevărul, apare şi imprevizibilul.

Cam acum 2000 de ani vine un bărbat şi anunţă că el cunoaşte Adevărul şi-l va spune tuturor, şi Adevărul îi va face „liberi”.

Era normal ca deţinătorii de atunci ai Puterii să intre în criză iar CSAT-ul lor să ia măsuri drastice:

urmează un măcel de prunci, mai ceva ca o mineriadă din iunie ’90, cînd hoarde barbare au ciomăgit ochelarişti bărboşi şi intelectuali.

Mai vine şi un proces „frugal” şi, simbolic, de Crăciunul lui ’89, istoria se repetă, judecătorul Gică Popa cu sinedriul FSN alături, au făcut la fel.

Mai vine şi o intoxicare informaţională a masei de iudei, magistral condusă, şi gata manipularea!

Vedeţi ce simplu e totul?

Acel om, acel bărbat pe care l-au forţat apoi, ucigîndu-l, să spargă Calendarul în două – pentru amatori: înaintea erei noastre, era noastră – a vrut să spună Adevărul. Începuse, bietul, cu minuni, cu pilde, cu tămăduiri, dar n-a ajuns departe. Băieţii acelui timp s-au prins imediat şi au luat măsuri, au reintrodus Povestea cu şi mai multă osîrdie.

Nimeni nu se gîndeşte nici astăzi, cum ar fi arătat Lumea dacă acel om mai trăia una an, doi, trei..., cît Adevăr apuca să divulge şi ce Altă istorie trăiam acum.

Exact ca astăzi, trădarea a lucrat eficient, iar mitizarea şi-a arătat roadele prin perdeaua de ceaţă a re-tăinuirii Adevărului.

De atunci, nici o diferenţă, Moartea vă  face bogaţi, Munca vă face liberi, Comunicarea şi Consumul vă fac fericiţi... nu încetează ca zgomot continuu de fond.

Mesjul e simplu, e comercial, e capitalism şi Putere:

-         Măi băieţi, lăsaţi-o moale! Veţi avea totul!

DUPĂ.

Un OSCAR pentru Ion Iliescu

                                                          “The truth is out there.”

                                                                                      X-Files

Unele popoare au o onorantă istorie a propriei lor distrugeri, adesea urmată de renaşteri admirabile. Poporul polonez este unul dintre acestea.

Apoi, la fel, Germania şi Japonia, care, după nimicitoarea distrugere din 1945 au renăscut din cenuşă (remember Dresda – Abatorul 5, şi ciupercile nucleare din arhipeleag), devenind modele de demnitate, tenacitate şi de respect al muncii.

Dar, există şi popoare cu vocaţie autodistructivă, decimate de propriii conducători, iar aici, România e campioană europeană.

Categoric, Traian Băsescu – preşedinte!, cu sigla Ardeiul Iute, vă amintiţi? – a devenit cel mai blamat şi mai renegat personaj politic din România, iar sondajele, bată-le vina!, oglindesc cruda realitate. Chiar şi cei mai aspri susţinători ai săi ştiu asta, le merge mintea, dar nu pot ieşi din joc din rîşniţa Puterii.

Deşi I se cuvine pe deplin un premiu OSCAR, o statuetă, acolo, un mulaj după Gînditorul din Hamangia, pentru magistrala interpretare de casap politic, Traian Băsescu nu-l merită dintru-un singur motiv: e altul, mai bun, în rol.

Doar Ion Iliescu îl merită, pentru rolul de cel mai negativ erou şi cu cele mai spectaculoase efecte speciale, cel care, în cinstea şi sărăcia lui, protejînd “democraţia”, i-a făcut posibili pe toţi.

Şi pe Traian Băsescu, căruia veleitarismul propriu şi ambiţia tenace nu i-ar fi fost de ajuns.

Căci unde Ion Iliescu nu e, nimic nu e, nimic!, şi nici Traian Băsescu nu era să fie!