Mihai Prepeliţă şi Basarabia-200

Mihai Prepeliţă îşi continuă truda scrisului despre şi pentru români, ca Ambasador de Adevăr.

Acum a publicat o nouă serie de mărturii sub titlul Basarabia – 200 , amintind de anul 1812, anul primului rapt al provinciei româneşti de către imperiul ţarist (Ed. Printech, 2012).

Căci de un destin aparte ţine fiinţa unei ţări mai mici aflată la intersecţie de mari imperii şi mari interese. Acele evenimente care au urmat pînă la sfîrşitul regimului comunist în 1989 sînt binecunoscute, deşi în şcolile din Chişinău, Kiev şi Moscova adevărul e încă ciuntit spus tinerilor. Mai demn de analize profunde este ceea ce s-a întîmplat din 1990 încoace legat de ghemul incredibil de complex al zonei în discuţie.

Am spus-o şi în cartea lui Mihai Prepeliţă: „Pentru mine, Basarabia este parte integrantă a istoriei României. Spun a istoriei, pentru că astăzi structura statală Republica Moldova nu reprezintă Basarabia reală. Compusă din două entităţi distincte, Moldova-Chişinău şi Transnistria, va avea un destin de asemenea distinct: în timp ce Moldova-Chişinău se va resorbi, cu acceptul Rusiei, în structuri europene şi, implicit, româneşti, Transnistria va rămîne ca un stat recognoscibil de jure, în timp. Cît despre Basarabia, cum am spus, aparţine incontestabil istoriei noastre, acolo unde are un loc de mare onoare”.

Soluţia problemelor e „multinaţională”, în sensul interferării de neevitat a politicilor din cinci arii de interes major: România e legată structural de Moldova, Moldova e legată de Transnistria, aceasta e legată de Federaţia Rusă şi e vecină de interese specifice cu Ucraina.

Nici una din acestea nu poate hotărî ceva definitiv fără celelalte.

Prognozele realiste duc spre o soluţionare în care Rusia va lăsa Moldova să plutească spre integrarea europeană, după ce, pînă azi ea a plutit într-o derivă greu de înţeles. Iar România va avea un hotar direct cu o Transnistrie ce are de acum ambiţia economică de a deveni o Elveţie a Estului.

Mihai Prepeliţă ne mai sugerează că bunul simţ ne obligă să lăsăm trecutul istoriei, iar viitorul să aparţină unor generaţii care să-şi armonizeze vieţile în absenţa războaielor, dar cunoscîndu-şi istoria.

Mihai Prepeliţă cunoaşte foarte bine taina vindecării de răni derivate din cuceriri de teritorii, pămînturi nemeritate rîvnite de grele puteri, dar ştie că vine vremea reaşezării în drept real al lucrurilor şi oamenilor ale căror vieţi nu mai încap în cărţi.