Mesaj lansat din drona daltonistă

Privesc adeseori un sanctuar imaginar, ca un birou-bunker, în care un om mai în vîrstă, apăsat de gînduri, se plimbă cu o mînă la spate şi cu cealaltă ducînd la gură din cînd în cînd un pahar de cristal  cu o băutură tare, un intim tabiet de după amiază pentru un dictator încolţit.

Păstrînd proporţiile, pornesc de la stereotipul că aparţinem aceleiaşi rase…

Şi totuşi, pe un perete învelit cu un scump tapet se găseşte o mare oglindă a inconsecvenţelor sale şi ale înaintaşilor săi, înconjurată cu decepţii înrămate în lemn aurit, şi cu diplome de merit prinse sub sticlă, diplome pentru onorarea deciziilor greşite, toate acestea alcătuind un iconostas al ratării acelor ţinte care ar fi fost atinse dacă nu se împlineau cele înflorite în ramele de pe zid.

România adevărată a devenit o mustrare de conştiinţă pentru România actuală, cea care nu a epuizat nici pe departe muniţia abundentă a propriei denigrări. Totul se face prin oamenii împinşi de jocul controlat al intereselor, din biroul-bunker, să scălîmbăie simboluri şi contabilităţi naţionale.

Ceea ce este străvechi şi preţios în România se îndepărtează zilnic undeva, spre un “jos”, sub stratul tot mai gros de guano fetid scos din secretariatele şi cancelariile Noilor Paraziţi. Partea cea mai bună a istoriei noastre este asediată de hoarde inculte conduse de comandanţi fără inimi, fără ţeluri şi fără un concept robust al Binelui.

Aşa se face că orice prognoză pentru anul care vine (aţi observat? Mereu vine cîte un an...) conţine invariabil o listă scurtă a decepţiilor anunţate:

criză adîncită, minciuni la pachet, România şi Europa – tot mai ireconciliabili, paraziţi noi-lideri de partide noi, alegeri dirijate ca nişte concerte de marionete, nenorociri tabloide... Peste toate, o vorbă veche, de presă proastă: “vom reveni cu amănunte”.

“Căpitanul-Şeful” rămîne în timpul acesta, în locuri izolate eugenic, birouri-bunker, unde nu se aud monotonele rugăciuni ale unui popor debusolat. Aceste birouri sînt ca şi trotuarele noaptea, ca şi prăpăstiile, nu au memorie, au doar ecou.

Actuala noastră linie de orizont e mai aproape decît credem, cum sună expresia de pe oglinzi retrovizoare. Dincolo de această linie e omul dezorganizat, dezmembrat în imensul depozit de bîlbîieli ce fac substanţa haosului.

În această învălmăşeală de nulităţi devoratoare de carne de om rătăceşte electorul român, în Imperiul Prostiei, mai exact definit de un Matei Călinescu... Aici eu nu am rău de mare, nu am rău de înălţime, nu am rău de viteză, am doar rău de Prostie, mă crispez fiziologic, ca la un rău de stomac-plămîn-inimă...

Vreau să ies din filmul acesta!

EXPERIMENTUL „ROMÂNIA” (2)

(Fagment din volumul scris împreună cu Georgiana Arsene)

Preambul

Trăim într-o vreme în care trădătorii patriei noastre au devenit mai numeroşi decît locuitorii ei.

Aceşti trădători au contractat asasini chiar şi pentru lichidarea ultimului locuitor din Cutia Pandorei.

În aceste vremuri, pînă şi normalitatea a năpîrlit, culoarea tot mai estompată a Adevărului se regăseşte tot mai greu în flori: trandafiri, garoafe şi lalele simbolizează astăzi gînduri străine de semnificaţia lor dintîi, au fost îmbrăcate în  „voaluri de Putere”.

Stema ţării s-a şters de pe drapel, „gaura din steag” s-a umplut cu imprecaţii şi petice de ură, iar mîndria lui NIHIL SINE DEO nu mai bucură pe nimeni.

Legitimare, cu orice preţ!

                   „Epoca tranziţiei: toţi politicienii cu drept de a fi miniştri şi

                   parlamentari văd naţiunea drept soclu al statuilor lor, văd

                   corpul electoral drept turmă de proşti votînd după comandă şi

                   văd izvorul puterii politice ca  matca prosperităţii lor personale

                   în autorităţile euro-atlantice”.

                                                                             Şerban MILCOVEANU[1]

Primii doi ani post-decembrişti, 1990-1991 şi jumătate din anul 1992 au fost consacraţi de către conducerea politică a FSN, apoi PDSR, cu prioritate spre efortul legitimării cu orice preţ a deţinerii Puterii de către noile forţe, „emanaţii revoluţiei”, cum îi caracteriza Opoziţia din acea perioadă.

Grupul şi-a apărat legitimitatea cu termenii înscrişi, de regulă, sub cupola semantică vastă a democraţiei, dar s-a folosit de această legitimitate, pentru ca aceeaşi termeni să rămînă doar deziderate pentru marea majoritate a populaţiei.

S-a vorbit mult despre „deturnarea” sau „furtul revoluţiei române”, în fond, o prejudecată alimentată propagandistic, spunem noi, deşi această marotă a fost dragă corifeilor apropiaţi de Opoziţia, atît de imatură în anii ’90.

Fenomenul a fost observat de analişti străini care, revenindu-şi din stupoare generată de ne-prognozarea disoluţiei Uniunii Sovietice, au valorificat explicitar evoluţiile din Europa de Est. Între aceştia, britanicul Martin Hollis: „Noi regimuri le înlocuiseră pe cele vechi, iar mai în adîncime, vechi grupuri de putere s-au adaptat şi au supravieţuit. (...) Dovezile survenite pe neaşteptate că ordinea socială este fragilă reclamă regîndirea libertăţii colective şi a liantului vieţii sociale.”[2]

Revoluţia nu a fost deturnată. Noii lideri nu au dorit nici o clipă mai mult decît au realizat determinînd evenimentele. Ei au făcut în mod planificat, tot ceea ce au ştiut să facă mereu cel mai bine: au manipulat întreaga societate românească, dar au manipulat şi percepţia internaţională a evenimentelor, în folosul intereselor lor de grup de Putere. Or, acel interes nu era deloc îndepărtat de esenţa personalizată a regimului tocmai dărîmat. Noi, astăzi, am uitat de idealul promovat de elitele neocomuniste de atunci, privind „comunismul cu faţă umană”, experiment de sorginte gorbaciovistă cu acordul Occidentului, pentru instaurarea treptată a societăţii deschise. În ţări ca Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia (în 1989-1990, apoi, Cehia şi Slovacia, după sciziunea „de catifea”), evenimentele s-au desfăşurat în mod accelerat, dînd exemplu şi în tendinţele din România, dar aici am avut parte de „originalitatea” de neocolit, impusă în forţă de Grupul iniţial.

Tot ceea ce au făcut noii lideri FSN ţine de legităţile concrete ale acţiunii politice verificate în contextul luptei pentru Putere. Secolul 20 excelează în exemple. Vladimir Ilici Lenin a făcut la fel în anii 1917-1920, evident, la altă scară[3].

Prin „ingineria graduală” descrisă de Karl Popper[4] Grupul a intensificat pas cu pas acţiunile menite să ducă la legitimarea deţinerii Puterii, copiind aspectele exterioare ale democraţiei, atît de dragi vulgului de oriunde. Aceşti oameni au învăţat capitalismul „din mers”, rămînînd fundamental ataşaţi intereselor exclusive ale Grupului de bază. Nici chiar după aceşti 21 de ani de referinţă lucrurile nu sînt urnite întrutotul în domeniul a ceea ce se numeşte, generic şi structural, capitalism.

Dar, în paralel, exponenţii de tip „vîrf de lance” (personalităţi ca Ion Iliescu, Silviu Brucan, Darie Novăceanu, Petre Roman, dar şi mulţi din echipa Convenţiei Democratice din România (CDR), după 1996, iar în etapă ulterioară, Traian Băsescu şi camarila care l-a sprijinit necondiţionat – Berceanu, Blaga, Videanu, Udrea etc.), au întreţinut şi au alimentat stările conflictuale, au prelungit ecourile „luptei de clasă” timp de 21 de ani, gîndind şi acţionînd exclusiv în termeni de „Noi” şi „Ei”. Au secţionat ţara exact pe principiul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, toate acestea fiind active şi în momentul politic aprilie-mai 2011. În perioada 2008-2010, preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, de certă origine FSN, a devenit o expresie „masterpiece” a întregului proces politic descris mai sus. Nucleul dur ce îl înconjoară acum, este de aceeaşi factură ca şi cel din 1989/1990, ce îl înconjura monolitic pe Ion Iliescu. Dar, cei din 2006-2010, deşi sînt mai deficitari în forţa brută – preşedintele Băsescu nu a organizat mineriade – sînt însă mult mai diminuaţi în caracter, concomitent cu o rapacitate mult crescută.

Întreg temperamentul politic al tuturor activiştilor de partid din toţi aceşti ani, politicieni fără scrupule, agresivi şi insaţiabili, este tributar acestui comandament. Proiectele pentru „binele popular” revin periodic doar în atmosfera electorală, în declaraţii generaliste, cu largi componente demagogice. Astfel, Adrian Năstase înşiră într-un text din anul 2007, zece priorităţi economice: „1. Restructurarea instituţională 2. Dezvoltarea infrastructurii 3. Dezvoltarea producţiei de energie electrică 4. Dezvoltarea serviciilor turistice 5. Modernizarea agriculturii şi dezvoltarea rurală 6. Protejarea eficientă a mediului înconjurător 7. Valorificarea resurselor umane 8. Creşterea productivităţii şi îmbunătăţirea eficienţei muncii 9. Siguranţa contribuabilului şi a proprietăţii 10. Competitivitatea producţiei[5].   

Trebuie să constatăm cu obiectivitate că toate acele proiecte au fost atinse doar parţial sau deloc, deşi în momentul politic la care le făcea liderul PSD, ex-premier, problema legitimării deţinerii Puterii intrase într-un aburit plan doi.

Pentru o mare parte a populaţiei, însă, a devenit vizibilă în aceste două decenii, discrepanţa uriaşă dintre promisiuni şi realizare, una dintre marile carenţe ale politicianismului românesc din toate vremurile.

Notă despre Vulnerabilitate:

Vulnerabilitatea Statului este un lucru, iar cea a societăţii este cu totul altceva. Cele două au nevoie de tratamente diferite. Statul îşi diminuează vulnerabilitatea prin

a)     legi echitabile şi non-contradictorii, politici realiste şi pe termen lung, facilităţi fiscale ce conduc la creştere economică şi, implicit la cea a nivelului de prosperitate, politici pragmatice de bună vecinătate şi afirmare internaţională fermă, menţinerea corupţiei în limite scăzute etc.,

Sau, dimpotrivă, o amplifică prin

b)    creşterea autoritară a presiunii statului asupra societăţii – cazul românesc, în speţă.

Societatea îşi poate diminua vulnerabilitatea prin delegarea la Putere prin vot calificat – în cunoştinţă de cauză – şi nu prin vot manipulat, cazul românesc, în speţă; prin dezvoltarea robustă a unei conştiinţe civice eficiente care să limiteze abuzurile funcţionarilor publici şi ale administraţiilor locale; prin creşterea nivelului educaţional şi de conştientizare a rolului şi a identităţii proprii, precum şi prin reducerea internă a tensiunilor în comunităţi etc.

Cînd eforturile de atenuare a vulnerabilităţii Statului şi ale societăţii se apropie sau se suprapun, putem vorbi de un consens în ceea ce priveşte „interesul naţional”.

În cei 21 de ani de post-comunism în România o astfel de coincidenţă nu a avut loc nici o clipă.

[1] Dr. Şerban Milcoveanu, Cine sunt forţele oculte?, Ed. Liga pentru apărarea adevărului istoric,  Bucureşti, 2009,  p. 295

[2] În Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, first published Cambridge 1994, p. 10

[3] În volumul Gog, Giovani Papini îi pune lui Lenin în 1923, întrebarea, dacă revoluţia bolşevică a însemnat un progres pentru Rusia, iar acesta îi răspunde cu convingere că este evident, pe vremea ţarismului existau în Rusia 200.000 de privilegiaţi, acum există două milioane... La o populaţie de peste două sute de milioane, progresul apărea „semnificativ”... (citat din memorie). La fel şi în realitatea românească, după 1990.

[4] Op. cit., p. 43 şi urm.

[5] Adrian Năstase, România Europeană, Ed. MondoMedia, Bucureşti, 2007, p. 31-42

EXPERIMENTUL „ROMÂNIA”

   

(Fagment din volumul scris împreună cu Georgiana Arsene, capitolul 5)

  

Derizoriul „Brandului de ţară”. Imn de stat, scuze publice

„Este clar că în acest domeniu al Brand-ului de

ţară nu de o separaţie a puterilor în stat avem

nevoie, ci de o profitabilă reunire a lor, exact

la fel ca în cazul fraudelor de mare anvergură.

Democraţia n-are ce să caute acolo unde

interesul naţional e un deziderat unanim!”

                             Georgiana Arsene

Pentru înţelegerea mai uşoară a ridicolului în care a fos adusă problema Brand-ului de ţară, vezi, în ANEXE, textul nostru, „România, între clişee şi vodevil”, mai ales, pentru evidenţierea penibilului mod de tratare a problemei în toţi cei 21 de ani de referinţă. Am vorbit şi cu alt prilej despre seriozitatea problemei de imagine:

 „...şi naţiunile se depreciază, şi statele – ca organisme vii – intră periodic în conul de umbră al percepţiilor negative, fenomene ce se datorează unui cumul imens de elemente, în care politicile greşite sau chiar antinaţionale au rol fundamental. Românii au fost campioni la aceste capitole. Faptul că naţiunea română şi statul nostru suferă este demonstrat de eşecurile guvernelor succesive de a găsi, în sfîrşit, un Brand de ţară viabil, recunoscut şi admirat”.[1]

Şi adăugăm acum, mai ales, cu acoperire în realitate.

Este vorba, în context, de relansarea necesară a eforturilor pentru dobîndirea unui nou prestigiu al României.

România nu e doar într-o criza economică, ci şi într-una de identitate ca şi într-o criză morală. Cetăţeanul tabloid a devenit umplutura „hospitalieră” a ceea ce a mai rămas din naţie.

Un Imn de Stat adecvat

Departe de noi ideea de a induce în public „blasfemii laice”! Şi totuşi, problema trebuie abordată cu un curaj asumat, tocmai pentru a demara un proces sigur de restaurare a prestigiului naţional al României, proces pentru care pledăm în tot acest demers al nostru. Toate acestea, şi pentru că spiritele îndeobşte, acute, văd cu claritate rezultatele „în teren” ale proceselor de disoluţie treptată a unei naţiuni, a unui popor şi, în final, a unui stat. Nimic din cele spuse aici nu ţine de teorii ale conspiraţiei, ci de evaluarea pertinentă de numeroase grupuri de analize şi sinteze care converg spre concluzii similare. De la elevat-dubitativul „avem o problemă”, la cvasi-vulgarul „ţara se duce de rîpă”, distanţa de percepţie este minimă.

Deci..., de ce, problema Imnului de Stat?

Pentru că orice imn de stat este adecvat unei situaţii politice şi ideologice date. La aceasta se adaugă valoarea artistică, cît şi capacitatea sa mobilizatoare, sugerînd stabilitate şi mîndrie naţională.  Noi credem că imnul Deşteaptă-te, Române!, (de fapt, „Un răsunet”, de Andrei Mureşianu), dincolo de valoarea sa practic-mobilizatoare în momente de răscruce, „a trăit” autentic doar 155 de zile, de la 16 decembrie 1989 pînă la 20 mai 1990. De atunci încoace, nu doar că populaţia „s-a trezit”, lămurindu-se cu manifestările Puterii, dar acest imn a însoţit toate manifestările oligarhiei neo-comuniste ale Grupului de Putere subiect al acestui studiu, la fel cum imnul „Trei culori” a fost asociat în subconştientul colectiv cu regimul Ceauşescu. Constatăm că există o fractură între România politică şi România profundă (după o recentă şi pertinentă abordare[2]) „care nu se simte reprezentată de această elită şi de simbolurile confiscate de ea”.[3]  În acelaşi articol am sugerat un posibil imn, „Tot ce-i românesc, nu piere”, de Jean Moscopol, cu un aranjament modern adecvat, cîntecul fiind extrem de mobilizator, motivant şi generator de mîndrie naţională. Sau, se poate organiza un concurs special în acest scop. 

Masacrul de la Odesa şi relaţiile actuale cu Rusia

Pe de altă parte, România a avut din ianuarie 1990 o problemă permanentă, legată de relansarea şi repoziţionarea relaţiilor cu Federaţia Rusă (ex-URSS), aspecte tratate mai consistent in  segmentul textului nostru, Aducerea „pe linie moartă” a relaţiilor cu Rusia. Aici, tratăm doar necesitatea clarificărilor istorice, cu origini în secole de vecinătate, dar din care s-au discutat pînă la oboseală şi cu rezultate nesemnificative, doar două: consecinţele pentru România ale Pactului Ribbentrop-Molotov şi retrocedarea Tezaurului Regatului României, aflat la Moscova[4].

Încercăm să clarificăm, pe scurt, unul din evenimentele istorice, în care, o cerere oficială de scuze publice ar putea netezi mult mai repede calea spre relaţii mai bune, bazate pe pragmatism, încredere şi nu pe resentimente contraproductive în noile realităţi istorice.

În timp ce orice persoană are libertatea de a-şi alege religia, nu la fel se întîmplă cu istoria. Aceasta trebuie asumată, indiferent cît de eroică sau de oribilă a fost.  Este şi cazul unor evenimente din secolul 20 pentru care politicienii români de azi ar trebuie să ia o atitudine mult mai fermă. Dar, nu se întîmpla astfel.

Unul din evenimentele cele mai şocante a fost masacrul de la Odesa din 22 octombrie 1941.

Iată faptele, în descriere foarte sumară: la 21 iunie 1941, România intră în războiul antisovietic alături de Germania, cu motivaţia expresă a recuperării teritoriale a Basarabiei şi Bucovinei de nord, ocupate de sovietici după ultimatumul din 26 iunie 1940. Fără să urmeze sfaturile pertinente ale unor generali care au recomandat oprirea pe frontiera Nistrului, mareşalul Ion Antonescu ordonă trecerea Nistrului la 30 iulie 1941 şi continuarea ofensivei antisovietice. Conform Planului Barbarosa, Leningrad în nord şi Odesa în sud, nu trebuiau ocupate, ci doar încercuite şi asediate. Oricum, trupele sovietice din Odesa s-au retras pe cale navală în noaptea de 16/17 octombrie 1941. 15 divizii româneşti au încercuit Odesa, iar în oraş au intrat doar 21 de ofiţeri conduşi de generalul Virgil Glogojanu şi ofiţerul german de legătură şi informaţii. Singura clădire oficială rămasă întreagă a fost sediul NKVD (antecesoarea KGB), cercetată de geniştii români care nu au dat aviz tehnic de ocupare. La presiunea conducerii superioare a armatei române, grupul de ofiţeri s-a instalat, urmînd să organizeze o şedinţă cu 400 de generali şi colonei care să-i ofere lui Ion Antonescu cheile oraşului. La ora 4,15 în după amiaza zilei de 22 octombrie 1941, clădirea a sărit în aer, toţi cei prezenţi murind în atentat.

Reacţia la vîrf, a conducerii militare române a fost furibundă şi s-a constituit în una din marile erori ale războiului. La două ore după explozie, mareşalul Antonescu ordona prin telegramă cifrată cîte 500 de execuţii pentru fiecare ofiţer mort şi cîte 200 de execuţii pentru fiecare plutonier mort. Nu se specifica în telegramă dacă executaţii să fie evrei, dar nici nu se poate contesta faptul că victime au fost şi cîteva mii de evrei, unii împuşcaţi, alţii omorîţi prin ardere într-o mare magazie. 

Oricum, retrospectiva istorică înclină spre represalii colective în conflict militar şi nu spre holocaust antievreiesc, cum înclină mai multe organizaţii de profil.

Pomenim aici acest eveniment pentru extraordinara semnificaţie şi motivaţie privind atitudinea actuală a populaţiilor ruse şi rusofone faţă de România actuală, ca stat, şi faţă de români, ca popor, în secolul 21.

Deşi astăzi, Federaţia Rusă este condusă de o vastă echipă de profesionişi pragmatici, România continuă să fie după 21 de ani, marea pierzătoare europeană – în plan economic şi politic – a relaţiilor cu Rusia. S-a demonstrat faptul că în secolul 21, aceste relaţii sînt prioritare pentru orice stat european şi nord-atlantic responsabil faţă de propria creştere şi afirmare internaţională. Numai clasa politică românească, supunîndu-se unui nejustificat orgoliu contraproductiv, refuză paşii minimi spre reducerea tensiunilor cu Rusia. Iar, între primii paşi pozitivi este tocmai asumarea responsabilă a cererii publice de scuze pentru una din marile şi tragicele erori comise în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Repetăm, nu servim aici, interese ruseşti sau altele, de aiurea, ci strict interesele României, iresponsabil neglijate de clasa politică prin inconştienţă şi lipsă de pragmatism, cu afectarea gravă a prestigiului ţării şi pierderi economice uriaşe.[5]

---

[1] Georgiana Arsene, Carol Harşan, Imn, Imagine, Brand de ţară, în New York Magazin, nr. 597, 10 decembrie 2008, p. 13

[2] A treia forţă: România profundă, de Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, Ed. Logos, Bucureşti, 2008

[3] Id., GA, CH, art. cit.

[4] Cunoscut, după 1996, sub numele de “Componenta de metale preţioase din Proiectul E-03/233”, reprezentînd cantitatea de 91,3 tone aur. Vezi şi serialul nostru pe acest subiect din New York Magazin, 2008

[5] Istoria postbelică abundă de exemple de cereri de scuze oficiale, publice, pentru diverse tragedii, abuzuri, drame, din care amintim doar că Rusia şi-a cerut scuze pentru masacrul de la Katyn, Sfîntul Scaun, pentru abuzurile de pedofilie ale prelaţilor catolici, mai ales în SUA, preşedintele Obama a cerut scuze Guatemalei pentru experienţele sexuale făcute de armata americană în urmă cu cîteva decenii…

A trecut…

               …Ziua internaţională a dreptului de a ŞTI

Nu se serbează, cel puţin în România, se menţionează doar, la 28 septembrie, în măsura în care foarte puţini beneficiari de presă sînt atenţi la aşa ceva.

Nu ştiu cît de complex este creierul celui care a propus această cu totul ciudată zi, dar sînt convins că întreaga nostră istorie, destinul nostru, ar fi cu totul diferite – Altfel! – dacă am şti.

Lucrurile sînt simple:

Ce ştim?

Ce nu ştim?

Ce credem noi că ştim?

Ce credem noi că nu ştim?

Ce trebuie să ştim?

Ce trebuie să credem noi că ar trebui să ştim?

Ce cred cei ce ştiu că ar trebui noi să ştim?...

Căci doar numai cei nu vor să vadă, nu văd că una credem noi că ar trebui să ştim şi cu totul altele sînt cele pe care ar trebui să le ştim.Asimilez aici, între altele,ceea ce nu ştim, corpus-ul masiv al neştiutului, cu ignoranţa şi cu analfabetismul.

Nu cu analfabetismul infantil, sau cu cel al segmentelor sociale net defavorizate, ci vorbesc de analfabetismul pervers care produce răul “la vîrf”, analfabetism adult cu studii superioare, plus tot mai sofisticate masterate. Există tot mai mulţi indivizi, în covîrşitoare majoritate, fii şi fiice de ale vechii şi noii nomenclaturi de partid şi di Securitate, care sînt împinşi/impuşi în funcţii-cheie din ministere şi din administraţie. Ei vorbesc o bună limbă engleză, dar nu înţeleg mare lucru din mecanismele sociale, iar aşa zisa lor consiliere şi expertiză devine o costisitoare pierdere de timp şi de şanse. În multe cazuri, tăticii pensionari le dictează idei şi expresii în interes de Grup de Putere...

Dacă Ziua internaţională a dreptului de a Şti, ar fi o zi însemnată, marcată cu manifestări la înălţimea semnificaţiei semantice, aceşti oameni ar deveni vizibili în ignoranţa lor, prostia le-ar lumina chipurile şi i-am vedea în splendoarea goliciunii lor spirituale.

Drama noastă, a celor care ştim ce anume nu ştim şi, mai ales, intuim de ce anume nu sîntem lăsaţi să ştim, este mai tragică atunci cînd descoperim, conform unui cleric ortodox, faptul că “ să ai mintea lui Hristos şi să faci faptele Anticristului, nu există mai mare dramă pentru un om”.

În România, acest fenomen – al represiunii oficiale împotriva dreptului de şti – este mai vizibil ca oriunde în civilizata Europă.

Pentru că, ne place sau nu ne place, există popoare decimate de Prostie, iar românii actuali sînt pe podium.

Aşa se face că văd prin risipa extravagantă de minciuni un trist adevăr, acela al morţii lente a unei frumoase ţări, încît mă întreb: cum de există locuitori ai acestei ţări, mie concetăţeni!, care o pot trata într-atît de josnic?

Şi cum ar fi dacă încălcarea dreptului de a şti ar fi un articol important în Codul Penal?

Nu ştiu.

Dar voi şti.

AMURGUL TĂCUT AL UNUI POET OPTZECIST

O iarnă grea şi-un crivăţ rece

Cerca-vor iar să mă înfrîngă

Singurătatea-mi se petrece

Într-o melancolie lungă.

Prieteni ce hălăduiau

Pînă mai ieri în a mea casă

Depare-s duşi cu interese

Se-nfruptă toţi la altă masă.

Ba parte dintre ei rămase

Să odihnească-n cimitire

Alţii şi-au dus copii şi case

În ţări străine în neştire.

Se duse vara vieţii mele

Aramă-i toamna mea de-acum

Iar idealuri efemere

Se prefăcură toate-n fum.

Versificarea e-n paragini

Nici rima nu vrea să mă ştie

Hîrtiei îi cresc solzi pe margini

Poemu-i doar fosilă vie.

Pe Pasternak şi Ahmatova

Se puse praful chiar de-un deget

Paianjeni învelesc Gongora

Ţesînd la pînze fără preget.

Un oaspete ştiu că mai vine

Dar nu ştiu cînd şi cum arată

Cu el să plec lăsînd în urmă

Tăciunii reci de-acum în vatră

Ocolind orice remediu

Ciocanele îmi bat în tîmple

Şi-mi spun că în acest domeniu

Minuni n-au cum să se-ntîmple. 

Crochiu de viaţă, în oglindă retrovizoare Pictorul Dorel Zaica, fără retuş, în 2011

[Reportaj despre pictorul Dorel Zaica, un caz extraordinar de creaţie artistică în condiţiile uni boli crîncene, la care se adaugă un interes de decenii pentru gîndirea infantilă – lucruri cu totul deosebite spuse de copii. Peste toate, un dezinteres al unui sistem politic- administrativ faţă de artiştii plastici români, atît înainte cît şi după decembrie 1989.]

Ceaiul din anii ’80

În anii ’80 exista un obicei în mai toate cercurile de tineri liceeni, studenţi sau grupuri de prieteni care munceau deja: ceaiul de sîmbătă seara. Se discuta orice, în timp ce se asculta muzica bună a acelor vremuri – puţini mai sînt astăzi cei care-şi aduc aminte de Metronom-ul lui Cornel Chiriac, se făcea schimb de cărţi, iar revistele străine treceau din mînă în mînă fără să se întrerupă subteranul circuit. Se aducea, de regulă, mîncare la pachet, de acasă şi se punea „la comun”, cei ai căror părinţi lucrau în sistem (cel comunist-administrativ, ierarhic mai bine plasat) aduceau mîncăruri „de lux” dar şi informaţii mai calde, de la sursă... Şi, inevitabil, se impuneau în scurt timp cîteva personalităţi accentuate care, mai frecvent citate fiind, deveneau modele de mai lungă durată. Pentru unii din acei tineri din mediul artelor plastice din Bucureşti, un astfel de model devenise pictorul Dorel Zaica.  

Ne adunam la celebrele ceaiuri de sîmbătă, cu invitaţi prin telefonul fără fir, cu pacheţele în pungi de-un leu şi cu reviste şi cărţi sub braţ... Cărţile mai incendiare, un Cioran, un Soljeniţîn, erau ţinute sub haină, circulînd cu mare prudenţă.  Ei veneau cu lucruri proaspete, calde, cu un alt tip de curiozitate, eu descifram multe probleme. Pe atunci, orice decret prezidenţial, copt de ciracii lui Ceauşescu, era aruncat în cîmpul zvonurilor, pentru a sonda în acest fel percepţia populară, urmînd apoi o legalizare în formă, după ce Securitatea şi aparatul de partid au o idee despre percepţia de fond... Noi eram cei mai scumpi studenţi ai Roniei, viitori propagandişti vizuali! Şi concluziile minore de la astfel de ceaiuri de sîmbătă, ajungeau la urechile aparatului. Iar eu, am ştiut bine doar după 1990, le dădeam direcţii fără să ştiu în clipa aceea că ceea ce rosteam era sorbit, mestecat şi reîmpărtăşit ca ceva valoros... O fată, pe care am reîntîlnit-o după 1990, cînd se hotărîse să facă psihologia ca a doua facultate, mi-a adus o lucrare  semnificativă, despre cum eram eu văzut ca model în acei ani  şi mi-a adus aminte de celebra mea draperie. Aveam o draperie pe care o umplusem cu texte din gîndurile copiilor, le-am scris cu carioca pe pînză, unul nu pleca de la seara ceaiului fără să citească tot ce scria pe draperie!

Revoluţia în Creativitate: Zaica şi copiii

Cele scrise pe draperie nu erau întîmplătoare. Începînd cu anul 1973, pictorul Dodo Zaica a început să pună bazele unui extrem de interesant experiment: „s-a pus în mintea copiilor” şi i-a provocat să răspundă la întrebări atipice pentru un adult, dar foarte naturale pentru un copil. În caseta de alături puteţi citi cîteva secvenţe reprezentative din volumul Dorel Zaica şi ucenicii săi. Redevenirea omului, din 2009.

De la aşa zisa revoluţie din ’89 şi pînă astăzi am făcut slalom printre adevăruri care deranjează şi am căutat soluţii între consecinţe ticăloase. În tot acest timp, însă, am studiat cu asiduitate, Copilul, personajul i-matur, atît de surprinzător, în lumea lui. Azi nu ştim cum să-l aducem mai repede să fie ca noi, adulţii, un act atît de iresponsabil. Abia în secolul 20 s-a gîndit un celebru psiholog să exploreze cu temeinicie acest univers (Jean Piaget, în Naşterea inteligenţei la copil şi multe alte lucrări – n.n.). Am văzut cum şcoala de la noi, cea universitară, în special, nu face loc studiilor asupra creativităţii, un curs de care e foarte mare nevoie. Să nu uităm că în deceniile din urmă românii au dat multe reuşite intelectuale, olimpici şi tineri geniali, din care multora li s-au frînt ulterior aripile. În timpul dictaturii dinainte de 1989 am simţit pe pielea mea că, practic, conducerea ţării se poartă cu artiştii şi cu savanţi ca şi cu femeile de serviciu ale politicii, cu o crasă desconsiderare. Acum, cînd tot pe pielea mea simt cum, insidios, o  dictatură de tip nou se încheagă, chiar din ’90 începînd, văd cum vechea mentalitate n-a dispărut, cum actualii oameni de partid din ministere privesc la fel de dezinteresaţi pe artişti şi pe cercetători şi cum cu voie de sus, subcultura a cucerit ţara. În acest context, cum să nu fie cercetările mele la baza creativităţii, un pericol? Momentul e dramatic pentru mine, căci nimeni de la Educaţie sau Cultură nu vrea să vadă rezultate şi concluzii tulburătoare, despre care. Individual şi în particular, mulţi îmi vorbesc cu admiraţie.

Chiar aşa, despre experimentul Zaica, Dan C. Mihăilescu scria: „Numai copilul – fiinţă pură, transparentă, încă aproape de origini – poate să adune, ca un călugăr zen, ca un sufist ori un sihastru din Pateric (experţi, aceştia, nu în începuturi, ci în sfîrşituri) munţi de experienţe practice sau morale într-o sintagmă de-o plasticitate –i-o substanţă care taie răsuflarea şi te încremeneşte în revelaţie”. Atunci, de ce îi sînt refuzate profesorului de trăire Dorel Zaica, acele concluzii care pot face un pic de ordine în părţi ale naţiei devorate de criză morală adîncă, astăzi, cînd „binele” oncologic înlocuieşte brutal binele ontologic, cum observa recent un ilustru teolog?   

Pictorul şi lipsa de Orizont „politically incorrect”

L-am întrebat pe Dodo Zaica ce se va întîmpla cu moştenirea pe care o va lăsa în domeniul studierii gîndirii copilului, în fond, o imensă mină de aur pentru antropologi, psihologi, pedagogi, teologi, istorici şi mulţi alţii. Porneam de la o întrezărită situaţie, de atîtea ori repetată în marea arenă a culturii de pretutindeni, după moarte vine gloria, ce bine că voi fi abia cînd nu voi mai fi, un paradox dureros pentru orice creator de artă. Ce se va întîmpla de fapt, cu cele două categorii de moşteniri ale pictorului, opera plastică şi experimentul cu copiii, ce-i poartă numele?

Mi-a răspuns cu nesfîrşită precauţie vorbindu-mi întîi despre cele destăinuite lui de unul din marii pictori români, astăzi dispărut, un paralel destin prietenos care a trăit experienţa cu totul definitorie pentru ciudatele vremuri în care sîntem provocaţi să adăugăm mereu Creaţia:

Cînd m-a chemat la el pentru un schimb de tablouri, mi-a povestit o întîmplare din care am înţeles cum merg lucrurile pentru o parte însemnată a Lumii. Era la o expoziţie personală într-o capitală a Europei occidentale, unde unul dintre cei mai mari critici de artă ai acelei ţări l-a invitat la o cină ce a durat cîteva ore. Discuţia a trenat mult timp, în care, de fapt, gazda a făcut un uriaş slalom diplomatic, teribil disimulat, cu deosebită grijă de a nu jigni în vreun fel necuvenit pe genialul artist,  să afle dacă pictorul român este, cumva, evreu, apoi, după întoarceri labirintice de frază, homosexual, apoi printr-un alt balet semantic desăvîrşit, măcar mason... După trei „nu”-uri consecutive, în final au venit şi sincere lamentări ale gazdei privind „pierderea ocaziilor de achiziţii substanţiale, regrete, aţi fi plecat acasă fără nici o pînză, vai, păcat!” etc., în final, pictorului român nefăcîndu-i-se nici o achiziţie după acea expoziţie „de succes”!

Mă întreb acum eu, Dodo Zaica, într-atît a decăzut omul, acest obiect primordial al Creaţiei, atît de atotcuprinzător să fi devenit păcatul încît doar viciul, sub formele cele mai groteşti să valideze succesul pe piaţa artei? De o astfel de piaţă depindem noi, Artiştii, marcată de grotescul înfiorător al pervertirii globale, în esenţa ei, în zilele noastre?

Furtuni pe şevalet

La o scenă ca aceasta se adaugă situaţia din ţară unde, am văzut cu toţii în ultimii ani, cum instituţii de stat, în general, dar Institutul Cultural Român, în special, au un mod curios şi şocant de promovare a creatorilor de artă, ne amintim de măgarul cu svastică, de pildă, la ICR New York...

Pînă cînd să mor eu, văd cum mulţi îmi bagă beţe-n roate, consideră că toate acestea sînt exagerări, nu înţeleg de ce dar simt că ceva serios îi deranjează, iar mie-mi vine să urlu „uite ce iese din gura unui copil, deştepţilor!”, cînd nu vor să vadă filonul de aur din cercetările mele, sau cînd nu ştiu cum, e promovat la ICR Paris un pictor român ce prezintă pe pînze ample un Iisus cu un falus imens şi o Maică Maria cu un sex deschis ca o peşteră (e vorba de pictorul Alexandru Rădvan şi „divinul genital” – n.n.). Totuşi, acest om predă studenţilor pictură, e profesor!

M-am întrebat de ce o astfel de pictură, reprezentînd în esenţă, sexe „exoftalmice” la Hristos şi Fecioara Maria, este agreată ca reprezentativă în expoziţii externe cu gir oficial, şi mă mai întreb, ce fel de Românie au intenţia diriguitorii noştri să prezinte lumii în secolul 21, una într-atît de alterată? Sau, nu mai ştiu eu pe ce lume trăiesc?

Două serii de pictură, lucrate azi, cu frenezie

Îl privesc în atelierul său de pe strada 11 Iunie (interesant nume de stradă în Bucureşti – n.n.) cum lucrează cu o fervoare greu de imaginat la două proiecte de mare anvergură.

Prima serie e intitulată „Povestea lui Adam şi Eva, cu cortina larg deschisă. Popas de îngîndurare”. Vezi, aici sparg un tipar: de secole, în această temă există „canonic”doar aceleaşi cinci personaje – Adam, Eva, pomul, şarpele şi mărul. Majoritatea covîrşitoare a spus „aşa e bine”, dar eu spun că asta e doar „poza de buletin” a acestei generoase teme. Considerînd acest tipar contraproductiv, l-am folosit ca exemplu de creativitate pentru copii, care trebuiau să prezinte tema nu doar cu cele cinci şabloane, ci cu libertatea de a vedea dincolo, chiar în culise (culisele Raiului, interesante „decoruri” de scenă – n.n.). Au rezultat, în final, 100 de lucrări selecţionate pentru un volum intitulat ca şi seria, căci asta sînt, Popas de îngîndurare. Scopul a fost şi rămîne concret: acela de a porni o dezbatere cu categoria de vîrstă cea mai pură, despre păcatele oamenilor, de la origini pînă azi. Cînd i-am întrebat de ce boală suferă toţi perlamentarii şi legiuitorii din lume atunci cînd permit otrăvirea chimică a mîncării şi băuturilor răcoritoare din magazine, un copil de 8 ani a răspuns, „de boala de nemaitrezire”, fără să ştie că vorbim de un uriaş păcat, cu un mare număr de victime infantile. Folosesc, deci arma omului-copil ca să arăt inepţia adulţilor „copţi” care ignoră mereu prin prejudecăţi impardonabile, cunoaşterea celor mai mici. Şi, vorba lui Fellini, „ne purtăm cu copiii de de parcă ar fi în permanenţă nişte greşiţi”!

Cea de-a doua serie ţine de pictura sacră. Suita de compoziţii arată, între altele, rolul mîinii în actul de rugăciune, în lucrări create nu după şabloanele picturii creştine clasice. Încerc să redau „Chilia pustniciei” şi nu descrieri ilustrative ale ale scenelor biblice mult edulcorate, iar titlurile sînt învăluiri poetice ale fiecărei lucrări.

Scurte note biografice

Născut la 22 iulie 1939 în Bucureşti, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secţia pictură

          Zeci de expoziţii în ţară şi în străinătate, tabere de creaţie, călătorii de studii documentare etc.

          Experienţa pedagogică: profesor la Liceul de Arte plastice „Nicolae Tonitza”, coordonator al studioului de pictură de la Muzeul Colecţiilor, director al Liceului de Arte Plastice din Bucureşti (1990-1992) etc.

          Mare expziţie în 1994, în SUA, 400 de lucrări în nouă săli, însoţită de workshop la Salt Lake City.

          Articole şi cărţi despre: în revista anuală de antropologie, Martor, al Muzeului Ţăranului Român, 2000, amplu articol de 56 de pagini despre experimentul cu copiii; 2001 – cartea „Experimentul Zaica” editat cu sprijinul Ministerului culturii şi Învăţămîntului; 2007 – broşura „Cronică involuntară. Mărturisiri la vîrsta copilă”; 2007 – cartea „Copilăria Poeziei”, cu prefaţă de Ana Blandiana; 2009 – albumul „Dorel Zaica şi ucenici săi”; 2009 – cartea „Hai-hui prin grădina întrebărilor”.

Decorat de guvernul Braziliei, în cadrul programului „Uzina de vise”. Lucrări în colecţii particulare şi de stat în 20 de ţări.

Fragmente din „Experimentul Zaica”

Despre experimentul Zaica, Andrei Pleşu spunea: „Ideea profesorului Zaica de a dezlănţui o abundentă şi provocatoare campanie de întrebări asupra generaţiilor de copii din anii comunismului a fost direct subversivă... dar şi o preistorie a secţiunii tinere a electoratului de azi”.

Dumnezeu ne arată prin păun că nu e bine să ne dorim chiar totul. Amalia Dulhan, 14 ani

Răutatea e cînd îmbraci pe tine bunătatea pe dos. Tudor Matache, 12 ani

Unii oameni nu putrezesc după ce mor, fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pămînt cu cerul în ei. Sabina Dallu, 13 ani

Dacă îi ascultăm atent pe oameni, auzim mai tot timpul, cum se laudă, pentru că nu le este gata capul. Florian Trifan, 11 ani

Nu tot ce e înţelept este spus de înţelepţi. Ana Virschi, 14 ani

Banul este uşa neîncuiată prin care intră dracul în casa ta cînd crezi că eşti mai fericit. Roxana Zaharia, 15 ani

Se face mai uşor răul decît binele, deoarece cînd faci un bine trebuie să te gîndeşti. Roman Muşat, 9 ani

Dacă se spune că „Trupul este un bun servitor dar un rău stăpîn”, înţeleg că de-abia atunci ştie trupul să te ajute cel mai bine cînd nu-i dai voie să-ţi ajungă şef. Paul Păun, 12 ani

Oamenii îşi găsesc mereu pretexte pentru a fi bogaţi şi îşi pierd sufletul rătăcindu-se în pretexte. Irina Maria Zamfirescu, 14 ani

Pierzi ceva cînd îl cîştigi pe Dumnezeu. Pierzi viaţa aia care părea grea. Cristina Ioana Iorga, 15 ani

Zadarnic e să ai aripi, iar cerul uşi închise. Cassandra Halchias, 14 ani

Dacă te abţii de la o plăcere îţi iese o pildă. Tudor Matache, 11 ani

În alte timpuri, şcoala se construia lîngă biserică deoarece se spunea că cine se aseamănă se-adună. Malvina Işfan, 13 ani

Dacă furi şi ceri iertare, eşti binecrescut, dar numai printre hoţi. Paul Păun, 12 ani

Ăla care înjură zice că are un avantaj, să capete experienţă ca să ajungă un dur, dezavantajul lui e că a început să-i placă dracul. Adrian Ioniţă, 10 ani

OCHI DE MELC

Sluga şi încornoratul

De la Rath-Végh István, citire

Ştim din vasta istorie a omului că nu au existat în nici o perioadă, epocă sau ev, elite fără slugi. Dar de la vechea comportare a slugii bune, ca om de încredere al stăpînului, motiv pentru care, în Antichitate mulţi sclavi au devenit liberţi, pînă la actualul servilism al noilor generaţii de slugi, transformarea a fost semnificativă şi, vezi Doamne!, istoriceşte motivată.

Găsim într-o uitată carte a unui aparent desuet autor, Rath-Végh István (Istoria culturală a prostiei omeneşti, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969) o echivalare a servilismului:

Cu greu poţi găsi sinonime termenului de servilism. I se poate da ca echivalent: slugărnicie, suflet de slugă, umilire, căciulire, gudurare, linguşire, însă nici unul nu-i acoperă conţinutul”.

Vedem cît de covîrşitor, de persuasiv, cît de coroziv-ofensiv s-a infiltrat în viaţa noastră una dintre principalele caracteristici care fac zilnic abuzul posibil, îl nutresc şi îi dau vigoare în detrimentul „contraproductivei” onestităţi şi meritocraţii.

Şi dintotdeauna a existat o răsplată a slugilor servile, docile şi linguşitoare care nu precupeţesc nimic, nici măcar propria consoartă, să-şi mulţumească stăpînul. Probabil că expresia cea mai potrivită pentru o slugă excesiv de devotată ce-şi „înghite găluşca”, este cea de încornorat, în sensul său primar, astăzi aproape uitat.

Acelaşi Rath-Végh István ne lămureşte în această privinţă:

Porecla de încornoraţi „li se trage soţilor înşelaţi de la împăratul Bizantin Andronicus, care îşi alegea amantele dintre soţiile demnitarilor de la curte. Drept despăgubire, bărbatul primea vaste terenuri de vînătoare, iar ca semn al noii proprietăţi avea dreptul să prindă pe poarta casei sale coarne de cerb. Despre aceste gospodării împodobite cu coarne de cerb lumea ştia cum stau cu cinstea conjugală”.

Astăzi, la noi, cînd binele ontologic se restrînge în faţa ofensivei binelui oncologic, în mare măsură şi din cauza servilismului stimulat prin pîrghii oficiale, ierarhiile de slugi aproape că au înecat ierarhiile elitare.

Dar tot astăzi, cei care nu sînt nici stăpîni, nici slugi, se constituie oare în mult căutata pătură de mijloc, middle class, cu a sa mai curată elită upper middle class, „o spumă” de rezervă pentru lideri necontaminaţi încă? Dacă da, unde să-i căutăm, să-i găsim şi să-i rugăm să înceapă să lucreze întru bine?

Pînă se va găsi un răspuns adecvat, cel puţin, ştiu cît este de bine să mai citim cărţi uitate scrise de autori aproape uitaţi.

Natură moartă, cu telecomandă

Carol Hârşan

                             ...dobînda românească la moştenirea lui McLuhan vine

                             din cei 30 de arginţi ai unei binecunoscute trădări.

Astăzi, toţi oamenii se găsesc sub un sever şi necontenit asediu.

Fiecare individ – scăpare nu e! – se află sub asaltul general al presei.

Scrisul, audibilul şi văzutul pe ecrane modelează milioane de suflete. Dar, nici unul dintre acestea nu vede în mod real şi concret pe ilustrul modelator.

Prea multa lumină ar putea fi una din cauze.

Am avut nevoie de 21 de ani după crudul şi neelucidatul scenariu decembrist, ca să-mi pot permite privilegiul înţelegerii unora din multele profeţii despre trecut.

Pare hilară încercarea ce urmează, de n-ar fi, de fapt, o serioasă descriere de secvenţe de tîmpire colectivă continuă, susţinută zilnic de către un singur Analist (toţi analiştii!), indiferent de natura şi caracterul, mereu diminuat, al patronului dindărăt.

De ani întregi avem de-a face cu un concubinaj profitabil între producţie şi consum: „noi producem toate acele elemente care să vă ajute pe voi să fiţi cît mai mulţumiţi şi să gîndiţi cît mai puţin. Doar aşa veţi putea să ne votaţi încă o dată şi mereu”.

Deşteptarea este nocivă pentru poporul care îşi merită din plin titlul imnului naţional.

Ceea ce nu ştiu încă, este pe cine anume au îngropat la temelia funestului edificiu pentru ca acesta să nu se dărîme, conform unui bun obicei-reţetar al unui sadic şi întunecat meşter Manole.

Degeaba citeşti-auzi-vezi tot ce vine dinspre majestuoasa presă.

Deduci doar, intuitiv, că profitul este maxim şi este extras din profesionalism aproape de zero.

Tot ceea ce trebuie să faci este un survol titulativ de denumiri ale segmentelor orare ce-ţi asaltează con-ştiinţa oră de oră, zi şi noapte, ca să înţelegi cum se lucrează la cizelarea lui „stupid people” de către Brucani cu ţintă fixă. Iar ceea ce citim acum e o retroviziune cu exemple publicistice de circa două decenii.

Viaţa în sarabanda nebună a titlurilor[1]

Deci tu – eşti, evident, o persoană a II-a – te trezeşti dimineaţa, uşor mahmur, puţin îngrijorat, prea strîns între urgenţele din ultimele zile şi săptămîni. Dai drumul din reflex la radio, aşa Matinal şi te pomeneşti că normalitatea tabieturilor mărunte îţi este invadată de o Dimineaţă dementă, în care bomboana de pe tortul debutului diurn devine Farsa zilei. Bineînţeles că că tu nu eşti nici măcar un fragment astral din Stele de cinci stele iar Casa ta nu-i Casa Lux. Aşa că, trebuie să faci ceva ca să scapi de creditori, de facturi şi, mai ales, să găseşti o cale de a obţine un angajament. Dar, ceea ce ştii sigur este că Banii noştri la care te-ai abonat cu frenezie, nu sînt banii tăi, ci e Averea lor, oricît răsfoieşti Ziarul Financiar.

Nici dacă ai fi un Playboy fără griji, locuind pe un înverzit Plai cu Boi mioritici n-ai fi în stare să rezişti mult timp la Curentul rece prin care Realitatea îţi trînteşte în faţă Adevărul crud: Lumea de aproape este Lumea ta, îmbîxită şi suprasaturată de Aspirina Săracului iar Ziua succesului tău este încă departe, o rîvnită realizare acră-amară.

Dacă, totuşi, vrei ca aceasta să fie Săptămîna Financiară sănătoasă printr-un noroc neaşteptat, ai putea să începi să redactezi o broşură consistentă din care cei ca tine să înveţe evaziunea fiscală fără profesor. Oricum, Naşul cu a lui eficientă consoartă, tocmai te-a sunat că-şi amînă din nou vizita...  Şi în tot acest timp – ah Timpul, oh moravurile! – (este încă Dimineaţa), Cotidianul care te înconjoară nu-ţi oferă nici un element ajutător, nici o şoaptă, altefel puteai fi şi tu un miliardar de caronaş... Vezi că, din aceasă Dilemă Veche de cînd Lumea cu greu se mai poate ieşi. În Ultima oră , Gîndul ţi-a stat doar la Evenimentul Zilei mult aşteptat: telefonul care să te anunţe că C.V.-ul tău a convins pe cineva şi că începînd de mîine intri în rîndul lumii, prin Anunţul Telefonic, într-o imensă Piaţă de la A la Z.

Ce altă Şansa ai mai putea avea în această lume a şanselor pentru alţii?

Între pragmatism şi mistică paleta este foarte largă, iar Ochiul Magic ar putea să-ţi identifice pe undeva acel Top Gun care să-ţi aducă Libertatea printr-un Atac concentrat pe Bursa performanţei.

Absenţa succeselor de pînă acum te făcut mai boem şi mai Cosmopolitan, dar ţi-a şi ridicat vălul de pe ochi în ce priveşte mult trîmbiţata România Mare, o căsoaie pe care Tricolorul flutură zdrenţuit.

Mult timp ai crezut că subiectul este Tabu, dar acum eşti pe jumătate convins că Vatra ta nu este neapărat România Optimistă a lor. Aşa că, pui mîna pe Atlas şi încerci să deduci formele de relief ostil ale unui Cadran Politic dorit mai prielnic, mai prietenos şi mai profitabil, caz în care Destinaţia România ar putea fi estompată.

Cu alte cuvinte, Ciao!

Altfel, te parchezi în continuare în Memorialul durerii dominat de invazia agresivă audio-vizuală în care nu vei Descovery altceva decît ignoranţă şi crasa prostie.

Dar, ca un Observator atent ce crezi că eşti, vezi că nici „dincolo” – în ciuda permeabilităţii frontierei – nu poţi deveni un Guardian al valorilor în care încă mai crezi, ancorat trainic fiind în Time-ul tău în fiecare Newsweek.

Dar, uite că tocmai bei Cafeaua cu sare şi redevii Prezent, tu însuţi, pe la

9 O’Clock, sătul de Întîmplări adevărate, Povestea mea sau Lumea Misterelor... Laşi mai pe seară Adevărul literar şi artistic şi forţezi acum Cutia neagră a Prim Plan-ului evidenţei imperioase: goana după slujbă.

7 Plus  „22” ar fi egal cu 29 de telefoane date deja, toate degeaba.

Nu te-a ajutat pînă acum nici Mami a ta, dar nici Vestitorul Ortodoxiei însă, cu toate acestea departe de tine gîndul să devii un mercenar în Oastea Domnului. Îţi vine, de furie, să pui de o Guerilla urbană, de n-ai şti că vei avea parte de Surprize-surprize de la Poliţia Română.

Aşa că, te calmezi cu Privirea de week-end, cînd ştii bine că Pescuitul sportiv îţi va mai atenua durerile pe malurile unui rîi alături de o De trei ori femeie care a lăsat acasă Super bebe-ul zgomotos în grija unei bone grase.

Da, totul sfîrşind Acasă în bucătărie, iar după amiază studiind cu prietenul din copilărie Revista română de şah...

Pentru toate aceste linişti efemere meriţi 100% o bilă albă, doar pentru că Fractalia nu se produce încă. De 7 Seri faci pe Gardianul propriului destin, indiferent la starea Meteo de-afară, vorbindu-ţi singur într-un Talk Shock interior despre cît de nedreaptă poate fi viaţa cînd depinde doar de Cap şi Pajură. Îţi mai acorzi Sfertul academic înainte să rosteşti Cuvîntul care te-ar prăvăli în uitare sau, dimpotrivă, te-ar face Eurolider, unul dintre cei 10 pentru România, care să ducă Historia mai departe. Totuşi, nu-l rosteşti pentru că Psihologia azi este mai blîndă cu tine, iar Szieszta este un sfetnic bun.

Vezi? Menhealth îţi ia gîndurile rele cu mîna şi, pentru moment, ai o mică satisfacţie. Eşti viu.

Recursul la analiză

În „Parafraza” de mai sus nu am epuizat nici măcar un sfert din excesul de imaginaţie, adesea bolnăvicioasă, care îmbracă informarea zilnică, neobosită ploaie de ştiri irelevante peste tone de divertisment. Drumul spre bunele intenţii este pavat cu multă nepăsare şi subcultură, iar firescul, acel Ceva sublim, nu mai este nici măcar excepţie.

Eşti strivit de acea presă care te aduce în locul în care binele şi răul sînt zilnic confundate. Dobînda la împrumutul informaţional este tot informaţie, cine o are, domină cu adevărat, dar acest adevăr este interzis copiilor sub 70 de ani! Nici măcar acordul bunicilor nu sparge acest tipar pentru neiniţiaţi.

Noii directori de abatoare informaţionale promovează, prin excesul de strălucire/goliciune, o „ardere de tot” – un holo-caust – a informaţiei de fond, urmată de răspîndirea eficientă a cenuşii rezultate printre noile valuri de adolescenţi străini de Bac, aceşti hiperbolic-ignoranţi. Scopul a fost atins!

Aceşti Directori formatori, dumnezei second hand, facilitatori ai Puterii, sînt minoritatea privilegiată ce procesează ignoranţa zi şi noapte. Evident, nici un CNSAS n-are ochi pentru ei, chiar dacă infocraţia şi ignoranţa se edifică în echipă, mai exact, la pachet. Alăturate altor amintiri asimetrice, aceştia se confundă cameleonic cu peisajul.

Aşa se face că echipe compacte de ziarişti migrează periodic de la o redacţie la alta, de la un studio la altul, aceleaşi slugi la alt stăpîn, fără ca prestaţia să sufere modificări semnificative. Protecţia e corespunzătoare, vorbă fie, chiar dacă aceasta nu înseamnă că dacă eşti bun, eşti şi onest.

Cuvîntul cheie, oribil, „rebrănduire”, face ca de 21 de ani să-i citeşti, să-i vezi şi să-i asculţi pe aceeaşi, în ciuda rocadelor atît de dese. Reţeta rămîne de succes atît timp cît scoate banul din buzunarul ţugulanului, întărind abonamentul şi rating-ul.

Totul spre tabloidizare, şi asta în detrimentul meu!

Omniprezenţa televizată a presei îi scuteşte pe cei mai mulţi să mai citească. Cititul e ceva ce trebuie depăşit, altfel nu ajungem la nivelul maxim de incompetenţă şi asta e grav.

Astăzi, minciuna inteligent rostită, devine adevăr şi acţiune.

Mulţi văd deja cum, peste toţi şi peste toate pluteşte umbra unui singur Ziar, se aude  sunetul unui singur Radio, se împrăştie strălucirea unei singure Televiziuni.

Diversitate în unul, într-o ecumenică-mediatică omogenizare.

În acest răstimp, anii trec în fugă, tot cu EI la putere. Pentru toate aceste, îţi mulţumim, iubit FSN.

Totuşi, ceva îmi spune că pînă la urmă, dintre frustraţii beneficiari ai presei, contaminaţi încă cu libertate, dezinhibaţi şi trişti, vor apărea şi cei care vor rosti răspicat noul Fiat LUX!, pentru ca orbitoarea strălucire a nopţii din jur să se risipească.

Concluziv, şi de la capăt...

...vedem cum astăzi, infocraţia este o extensie solidă, robustă, a unor persoane aflate la pupitrele Puterii, manipulările succesive şi neobosite prin Presă ducînd societatea de consum în situaţia recepţionării de ştiri gata mestecate. Aşa se face că minciuna călare pe lumină ne intră în case prin televiziuni. Diseminarea se face cu viteza luminii, iar modelarea creierelor se face mai comod, mai cald, în halat flauşat de cuvinte: înclinat spre leneveală în ritm de manele eşti mai dispus să accepţi o minciună locală frumos ambalată, sau o oroare de la mii de Kilometri.

McLuhan a început astfel de descrieri în anii ’70, texte incitante care ne aduc „la zi” cu înţelegerea de mecanisme:

„Toate mijloacele există pentru a ne inculca percepţii artificiale şi valori arbitrare”. Sau:

„Astăzi, dihotomia dintre informaţie şi divertisment a luat sfîrşit”.

Avem de-a face cu o mare confuzie, rezultată din re-considerarea de către mulţi oameni a realităţilor din lumea tot mai suprarealistă din jur. McLuhan risipeşte puţin această confuzie, dar cîţi îl vor fi priceput: „ În zilele noastre, trebuie să fii instruit în nenumărate mijloace pentru a te putea considera cu adevărat instruit”. Or, cu rare excepţii, doar cadre din Intelligence au acest privilegiu costisitor.

Dacă tiparul a întărit graniţele naţionale, televiziunea şi computerele le-au pulverizat.

Paradoxul post-modern constă în faptul că libertatea de expresie creşte direct proporţional cu perfecţionarea mijloacelor de control, cu gaura din stratul de ozon şi cu încălzirea globală...

Cînd toate vor fi la apogeu vom avea şi Ziarul absolut, dar nu ştim cine îl va mai citi. Pînă atunci, „ştirile proaste ne dezvăluie caracterul schimbării, cele bune, nu”.

Pentru McLuhan, explorarea este materia ce-l justifică pe om în faţa lui Dumnezeu, făcînd ţăndări asexuatul „crede şi nu cerceta”. Presa, prin McLuhan, oglindeşte zilnic faptul că natura nu mai reprezintă fundalul temeinic al vieţii noastre. Trei milenii de cultură raţională se află în plin proces de dizolvare. „Ocrotiţi natura” e ceva desuet. „Salvaţi ce se mai poate”, e rostit de mimi, se aude-n gol.

„Comunicaţi!!!”, urlă presa şi companiile de telefonie mobilă, ghiftuiţi-vă şi priviţi la televizor – „te uiţi şi cîştigi”, ce minunată demotivare de la muncă !

Lumină pe fundal de MacDonald’s,  natura e doar în amintiri din copilărie.

În acest context ne îndeamnă McLuhan să explorăm, chiar dacă acum psihologia reconfortantă a descoperirii culisează încet spre psihiatrie... Rămîne să mai aflăm o dată cu McLuhan, ce i-a spus Sfinxul lui Oedip, înainte de cădere: „Prăpastia în care mă împingi se află în tine”.

Căci Sfinxul de azi e Personal Computer, iar Oedip e un revoltat contra manipulării, în timp ce prăpastie are un nume – entertiement. Frustrările şefilor lumii noastre se revarsă în psiho-ziare, cu numeroase şi nocive efecte secundare.

Noii tartori ai presei româneşti ar trebui să se teamă tocmai de ziariştii neangajaţi ideologic, lucru rar în România, care aplică Biblia tribală a informaţiei în secolul 21:

nu e ziarist bun acela care nu recunoaşte adevărul ca singur stăpîn şi pe McLuhan, profetul lui.

Oricum, şi în România de azi e activă viziunea plastică descrisă de G.K. Chesterton, la început de secol 20:

„Întreaga lume modernă se împarte între conservatori şi progresişti. Afacerea pentru progresişti e să facă greşeli. Afacerea pentru conservatori e să împiedice corectarea greşelilor. Avem de-a face, deci, cu două tipuri mari: persoane avansate care ne grăbesc prăbuşirea şi persoane conservative care admiră ruinele astfel obţinute”.]

---

[1] Urmează, cu caractere italice şi subliniat, denumiri de publicaţii, titluri de emisiuni şi gureşe explozii semantice de diferite spectacole la liziera presei