BCR – gîndim la fel: imoral

N-am nimic cu băncile comerciale din România.

Şi când spun „nimic”, este chiar nimic: nu am nici un credit luat de la vreo bancă din lume şi, deci, nu am datorii care să mă facă să nu dorm liniştit.

Şi totuşi?

Am obiceiul de a privi la televizor şi unele calupuri publicitare. Aşa se face că, după vizionări succesive în ultimele luni ale publicităţii pentru serviciile Băncii Comerciale Române, m-am “autosesizat”. Este ceva profund malefic şi imoral în echipa lor de publicitate. Ceva care îi face să creadă că promovînd erotismul declarat, nici măcar aluziv, vor creşte profiturile BCR.

O reclamă recentă o punea pe soţie în postura de femeie înşelată, “picată” acasă pe nepusă masă, unde soţul o închide rapid pe amantă în dulap, apoi face pe naivul, neştiind “cu cine să facă banking”, un barbarism de zile mari!

Acum, mai nou, o jalnică imitaţie după celebra scenă din Basic Instinct, ameţeşte pe loc doi funcţionari BCR care, magnetizaţi de erotismul solicitantei, fac promisiuni frumoase, transpiraţi şi trăgînd de nodurile de la cravată.

Cînd foloseşti Basic instinct în speranţa că “banking-ul” tău astfel dezvoltat să ducă la creşterea profitului, care mai e diferenţa între tine, BCR, şi o locantă binecunoscută cu felinarul roşu de pe o stradă din Amsterdam?

În fond, am convingerea că scad atît profitul, cît şi prestigiul.

Recunosc, nici eu nu sînt un munte de moralitate, nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin, totuşi, îmi apare clar faptul că o prostituată trebuie plătită, ţi-a furnizat servicii, mai ales de gentelmani ca şi cei doi transpiraţi de la BCR, aşa că vorbim de pierderi şi nu de câştig în cazul descris al celebrei Bănci româneşti.

Presupun că al treilea calup publicitar BCR, în pregătire, e mai bine înfipt în fabrica de profit a femeii, pardon, a băncii, atît de atente cu simţurile clienţilor. Oare le-a scăpat celor din PR gîndul că homosexualii pot fi un public ţintă numai bun pentru cei ce gîndesc la fel? Dar lesbienele n-or avea vreun card BCR? De ce să uitam de zoofilii cu conturi grase ori alte oratanii dispuse la Banking din orice poziţie…

Sursa foto: http://harbuz.wordpress.com  

FEMEIA: o altă Specie

Mă roagă mai ieri un amic să-i scriu cîteva rînduri despre „rolul femeii în politică”, ştii, e vorba de idei noi în campania electorală iar eu, cică, „le am cu astea”. Nu cred că i-a plăcut ce am scris, dar am convingerea că suava candidată protejată nici n-a văzut textul care urmează. Mai bine pentru ea, nu-i aşa?

Rolul femeii în politică? Nu e o temă grea, dar cu vorbăria sterilă şi interminabilă caracteristică poporului român (elite plus mase plus pseudoteleviziuni), poate deveni o dezbatere tabloidă de toată frumuseţea.

În 23 de ani de la ultima „eliberare”, femeia a fost tratată cu sictir, de la „treci la cratiţă, fă” – îndemnul politicos acordat Doinei Cornea de presa FSN, pînă la rolul „magistral” jucat de ultima Elenă din România, în trena preşedintelui Băsescu, prin crîngul Troia de la Cotroceni.

Deşi conform prea banalului dicton, „în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie”, ar trebui să avem o clasă politică pozitivă, un model european, faptul că toţi aceştia sînt penali, penibili, „co-rupţi” şi rupţi de realitatea numită Ţară, dovedeşte contrariul.

E adevărat, au fost multe Elene... Elena Cuza, Elena Lupescu, Elena Ceauşescu, Elena Udrea, dar toate, fără excepţie, au indus, prin bărbatul condus „din proţap” în spatele căruia palpitau, decizii nenorocite şi catastrofale pentru un întreg popor. Nu mi-e ruşine nici cu o Veturia Goga, de pildă, care a fost realul gropar al mareşalului Antonescu, nu mai contează dacă alături de Mihai „fratele”, şi Eugen Cristescu...

Mai avem în sînge şi criminalele exemple din Balada Mioriţa şi legenda meşterului Manole, „chestii folclorice” de care sîntem foarte mîndri, dar care ne definesc atît de mohorît.

Trist lucru, femeia în politică la români... Ajunge să ne aducem aminte de preşedinta Camerei Deputaţilor, cea „cu număratul”, ca să începem să urlăm la Lună. Ce bărbat s-ar simţi puternic şi apărat de o astfel de femeie?

Prezenţa femeii în politica românească ţine de ceva între ficţiune şi fabulă. În politica românească, în care numărul lor e extrem de redus faţă de alte ţări mult mai normale, ele fac doar figuraţie, dar şi aşa, ele rămîn extensii ale voinţelor malefice ale unor bărbaţi politici cărora nimic din ce e ticălos în politică nu le e străin. Maşini de vot de sex opus.

Pot fi şi exemple de succes – dar, în afaceri, nu în politică – vezi şefa PETROM, ele sînt excepţii ce confirmă o crudă realitate.

Cheia unei ginecocraţii pozitive pentru ţara noastră ar fi în sublinierea şi valorificarea diferenţei dintre gîndirea masculină şi cea feminină.

Bărbatul este agresiv, războinic, infatuat, brutal, nomad, violent, degrabă dedat plăcerilor, supus legii lui „muşcă şi fugi”, supus viciilor tot mai elaborate, adesea iresponsabil etc.

Femeia este, în primul rînd, protectivă. Este de ajuns să ţii nouă luni în pîntece o viaţă, ca asta să te schimbe definitiv.

Daţi pentru o rotaţie a planetei în jurul Soarelui, puterea întreagă numai femeilor şi vedeţi ce se va întîmpla: bărbaţii ar pierde totul, dar Ţara ar ieşi la liman.

Matriarhat „de-un an” să fie, dar s-o ştim şi noi! Dar ce guvern „falusocratic” românesc ar risca această cesiune temporară de Putere?

Femeia?

Da, femeia, mereu femeia, întotdeauna femeia!

Pentru că fără ea orgoliul masculin ar fi mai puţin valoros ca un găinaţ „de găină”.

E simplu, de la Facere (?) vaginul e primitor, penisul e agresor. Ea nu are ce face, totul depinde de discernămîntul dobîndit prin intuiţie (nu prin raţiune! Feromonii, bată-i vina!)

În întreaga nostră scurtă viaţă, uşi se închid, uşi se deschid, dar mereu cheia e femeia. „Nu rochia contează, ci ceea ce ai în interior”..., ar fi o fugitivă explicaţie. Oare, totul o fi cu gîndul la bărbat?

La bărbat? Proştii sînt tinerii. Cum zicea un rus minunat, „aurul în buzunar, argintul la tîmple şi oţelul în pantaloni”, e ideal, a avut 9 neveste la care le-a făcut copii, nenorocitu’ (invidia din mine!).

Lumea nu e un loc atît de mare cît ne place să credem, dar unele părţi ale ei sînt nedrept de bogate în raport cu altele, care n-au decît nisip fără apă, de exemplu, sau duc lipsă de femei, ca Ţara de Foc, de pildă.

Sau, femeile sînt stocate în Burse numite Harem.

Însă, oriunde în Lume, Est-Vest-Nord-Sud, cuvîntul cheie nu e „Mamă”, cuvîntul cheie e „Primesc”, asta e ce ştiu femeile să facă cel mai bine, aici

s-a lucrat cel mai temeinic la alterare. Prin „mituirea” cu daruri, ca gest atenuator de conflicte. Dăruirea a fost şperaclul care a permis decăderea, coruperea femeii în detrimentul mamei.

Căsătoria, cu tot ritualul, o impunere morală, e acţiunea de a anula rutul, secolul 20 a forţat nota de a dez-idealiza simbolul unirii în folosul copulaţiei, în loc de a creşte ceva de la primitiv la transcendent...

Or, azi, căsătoria a devenit din ritual sacru, un contract fără perenitate, un CEC gri, de drepturi nemeritate şi de consecinţe cu durere pentru Făt.

Planeta asta, norocoasă pînă mai ieri, mai are o şansă doar în măsura în care femeia revine în prim-planul determinist al unor hotărîri benefice.

Altfel, nu!

Sîntem norocoşi că sîntem din femeie, sîntem norocoşi că ne întoarcem în ea, sîntem norocoşi că avem şansa de a ne minţi că sîntem conducători, sîntem norocoşi că sîntem vinovaţi pentru tot Răul din Lume – bărbaţi fiind – şi ne considerăm norocul ca ceva ce ni se cuvine pe Drept!

   Doamne, ce pervers Creator!

Cîteva consideraţiuni post-electorale, iunie 2012

O reîntoarcere viguroasă a PSD şi o înfrîngere ruşinoasă a PDL, astfel a calificat presa centrală rezultatele alegerilor locale de la 10 iunie, considerîndu-le un preambul al unei reaşezări similare a echilibrului de Putere la alegerile parlamentare din toamna acestui an.

În opinia mea, aşa numitul Partid al Poporului nu a canalizat speranţe populare şi mase de dezamăgiţi într-un „nou pol de putere”, ci a regrupat un mare număr de indecişi, incorporîndu-i temporar în structura caricaturală de amatori politici numită PPDD.

Simplistă şi pe gustul vulgului, această interpretare nu reflectă realitatea din profunzimile Puterii, din adevărata „sală a cazanelor”, de unde ea emană spre punţile superioare, unde căpitani impecabili par să o exercite.

Dar, iată doar cîteva din concluziile ce se desprind dintr-o mai atentă analiză.

Mai întîi, cîte ceva despre mecanismele interne ale acestei Puteri profunde, cu reflexia externă a mandatării ei pe cale electorală.

Preşedintele Traian Băsescu şi vîrfurile PDL ale executivului recent înlăturat, au devenit de-a lungul anilor, la fel ca şi guvernările precedente, FSN-PDSR-CDR-PSD, dependenţi de Serviciile de Securitate interne, pînă la intoxicare.

Mediul suprasaturat de elemente de Intelligence şi de indivizi din Sistem este un foarte prost ambient de gîndire creativă şi un excelent diseminator de suspiciune corozivă pe corpul oricărui Proiect naţional real. De aceea au ajuns aceşti oameni la decizii atît de proaste. Iar cînd, pe autoîncrederea generată de apartenenţa la Sistem se mulează aroganţa, ostentaţia şi tupeismul personal (vezi cazurile politicienilor Udrea, Anastase, Boc, Băsescu etc.) este mai uşor Sistemului profund să îi elimine sugerînd prin vaste manipulări de presă audio-vizuală şi scrisă „necesitatea schimbării” şi „înlăturarea cancerului pedelist”. Campioana media în această perioadă a fost televiziunea Antena 3. Liderul „politic” dindărătul acesteia, Dan Voiculescu, este parte din Sistemul profund, post-Securitate românesc şi, mult mai puţin, un autentic politician. Aberaţiile lui politice – Partidul Umanist Român, devenit Partid Conservator – nu au depăşit pragul „critic” de 1%, dar şi-a asigurat subzistenţa prin alianţe oportune cu partide mari, asigurînd un suport mediatic bine pus la punct.

În cazul alegerilor de la 10 iunie, votul popular a consfinţit doar, la vedere, ceea ce fusese hotărît deja în interiorul Sistemului profund. Iluzia schimbării a mai funcţionat o dată, prin impecabile manipulări.  

Actuala Uniune Social Liberală – USL – repetă şcolăreşte tiparul coagulării de forţe pentru re-concentrarea Puterii în formă aparent nouă, creind şi naivilor lideri ai Uniunii Europene uriaşa iluzie a faptului că, în România, schimbarea s-a produs.

Sistemul profund îi va folosi în continuare pe toţi politicienii, inclusiv pe Antonescu, Ponta şi Băsescu, în acest intermezzo dintre două exerciţii electorale în 2012, exact în acest mod, neschimbat din 1990.

Încrezători în dosare blindate cu ştampile TOP SECRET, aceştia vor continua cu succes gafe politice în necunoştinţă de cauză, convinşi că acesta este drumul cel bun. De plătit, vor plăti ei, nu Sistemul profund.

Pentru că ei continuă să fie expresii „la vedere”, puternic mediatizate, ale unei Puteri reale şi neschimbate din 22 decembrie 1989, Putere care, deşi nu a fost nici o clipă, ea însăşi, România reală, a reflectat-o prin hidoase grimase politice, parazitînd corpul naţiunii.

Sistemul profund, cel ce trimite la suprafaţă erupţiile personalizate ale guvernării locale şi centrale, este impersonal, evaziv, ambiguu, ubicuu, dezvoltat în reţea, subtilizat persistent în conştiinţa colectivă şi putred de bogat.

El este sursa efectivă şi profund parazitară a corupţiei, dar şi a coruperii în continuare a acestei naţiuni.

Dacă am extirpa acum această tumoare, am rămîne cu foarte puţine lucruri la care să le mai putem spune, laolaltă, „naţiunea română”.

Deocamdată, nu întrezăresc soluţii de eradicare a Sistemului profund, dar există o mică probabilitate ca din corpul naţional rămas nealterat să răsară şi forţele de vindecare şi de refacere a ceea ce a fost, în istoria recentă, România.

Reînhumarea – un adevărat turism funerar

Rcentul show funebru avîndu-l ca protagonist pe Nyiro Jozsef sub formă de cenuşă deschide posibilitatea unor incursiuni în domeniul noului cult al morţilor, domeniu ce n-a scăpat, nici el, de tranziţie.

O neobişnuită frenezie a reînhumărilor a cuprins această ţară de cînd libertatea şi democraţia şi-au făcut loc în ea. Victime ale tuturor vremilor politice – nu doar comuniştii au dat tonul la interdicţiile întoarcerii la huma natală – au fost scoşi cu mare pompă din ţărîni străine şi redaţi pămîntului patriei, în spiritul unei dreptăţi ulterioare.

Cei vii, cum altfel?, au făcut şi din această aproape firească manoperă un trend, o modă, în care, mai nou, s-a insinuat destulă ranchiună, ceva ridicol şi ceva umor funebru.

Grupuri de sprijin pentru o idee, găşti de lobby pentru acest soi de turism funerar, cu urnele prin portbagaj, companii specializate de organizat evenimente cap-coadă tocmai pe această “felie” specifică, ce îmbină ambiţii subiective cu sentiment naţional, totul dus la bun sfîrşit ca “să repare o nedreptate”, sau să îndeplinească o ultimă voinţă a vreunui ilustru decedat.

Nu-i vorbă, au fost şi sînt destui merituoşi, adevăraţi patrioţi ca Nicolae Titulescu sau persoane contestate, dar “date de Dumnezeu”, ca regele Carol al II-lea.

Alţi reîntorşi în huma natală au fost Inocentie Micu, generalul Rădescu sau generalul Avramescu, dar o notă de-a dreptul discordantă o constituie cazul “în lucru”, al lui Constantin Brâncuşi: el dorea să lase României moştenirea sa, dar după celebra înfierare la şedinţa din 5 octombrie 1951, de către oportuniştii academicieni Mihail Sadoveanu, George Călinescu, George Oprescu şi Alexandru Graur, renunţă la intenţie, la cetăţenie şi lasă totul statului francez, detestînd, de atunci, România. În zilele noastre, o iniţiativă “de repatriere a osemintelor” sale, coordonată de Laurian Stănchescu, deşi notabilă, se străduieşte “să pună în operă” o spectaculoasă reînhumare la Hobiţa. Ştim că morţii nu se prea învîrt în morminte, dar viii se pot adesea învîrti pe lîngă ridicol.

Statui se ridică, statui se dărîmă, morţii se plimbă transfrontalier, iar slujbele religioase în numeroase rituri nu contenesc, atîta este de dinamică viaţa politică de după moarte.

Cea mai mare parte din evenimentele din acest domeniu ţine de postcomunismul funerar, după căderea comunismului în Europa de Est, conform şi studiului “Viaţa politică a trupurilor moarte”, de Katherine Verdery (2006). Autoarea vorbeşte de un efort prin care morţii “răi” sînt înlocuiţi cu morţii “buni”, la fel cum statuile rele sînt trimise la topit devenind materie primă pentru noi statui bune.

A devenit clar faptul că îndărătul fiecărei operaţiuni de repatriere a morţilor de cinci stele se află cite un mare capital politic şi, implicit, electoral, cînd ideologia şi funerarul contribuie la un panteon de elite post-mortem.

Saga întoarcerii acasă – de Dincolo! – va continua. Cine urmează?

Substituirea

În ţara europeană în care s-a dezvoltat cel mai bine arta dezamăgirii şi în care „dezbaterile” şi vorbăria sterilă sînt eterne, se pune periodic „pe tapet” cîte o temă de revenire cu nuanţe naţionale, naţionaliste sau ultra... România pe prag, re-românizarea României, „Votaţi Schimbarea!” – cînd pietrificarea „întru corupţie” e o stare socială de 22 de ani, se promite cîte o nouă epocă, eră, ev – show electoral pentru suflete tabloide.

Mai în glumă, mai în serios, orice iniţiat în „românismul recent şi contemporan” identifică verbul activ şi dinamic, „substituire”. Printr-un dialectic mecanism de substituire, în istoria recentă a României, „mai puţin răul” a înlocuit „mai binele”, „mai răul” a înlocuit „mai puţin răul”, iar răul absolut aşteaptă coacerea momentului său de glorie.

Neocomunismul s-a substiuit ceauşismului, manelele s-au substituit creaţiei populare valoroase, alimentele chimizate au înlocuit insidios hrana naturală autohtonă, iar marfa precară chinezească a înlocuit lucrul bine facut, trainic şi de durată. Totul e substituire, o glisare a noncalităţii „sub pielea” şi în detrimentul valorilor perene.

„Arhaicul” iliescianism, „Măi animalule” a fost substiuit de băsescicul „ţigancă împuţită” şi de grotecul becalism, „bă hahalerelor”. Şi aşa mai departe.

Istoria noastră nu a fost doar o simplă succesiune cronologică de evenimente, ci un şir insolit de substituiri, unele „barbare”, altele „elevate”, cînd unui complex social-politic şi comportamental, i se substituie în mod insidios un alt complex în care se regăsesc cele mai multe din caracteristicile celui înlocuit, dar de semn opus, profund demolator.

Există, însă, exemple mai „eleborate”, cu rădăcini „absconse” şi consecinţe „specioase”, în mecanisme psihosociale mai greu de penetrat.

Unul dintre ele este cel al substituirii antisemitismului românesc (cu apogeul în anii 1930-1940), şi al antimaghiarismului autohton, cu actualul rasism – o ură escamotată împotriva etniei ţiganilor, în ansamblu, vizibil după anul 1990 şi accentuat gradual pînă în anul 2012.

În context, constat o realitate de necontestat: oricît se străduiesc cohorte de  organizaţii şi de asociaţii binevoitoare, împinse de la spate de influente „autorităţi” cu buletin olandez, să impună termenul „rom” cu toate variantele, şi cu toată lucrătura de sub preşul DEX-ului, în conştiinţa naţională şi în subconştientul colectiv românesc, pînă la intercomunicarea zilnică, termenul de „ţigan” este la fel de trainic înrădăcinat ca şi cuplul antagonic „fondator” Traian-Decebal.

Li se impută „încliaţia naturală spre activităţi parazitare”, extraordinara fecunditate, orgoliul superiorităţii date de bani şi aur, urmat de multe altele.

Doritorii de aprofundare pot găsi referinţele despre „bazele discriminării” în volumul lui Albert S Lindemann, Evreul acuzat. Trei procese celebre: Dreyfus, Beilis, Frank, 1894-1915  (Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002).

Astfel, „în Rusia nu-i puteai ignora pe evrei, pentru că numărau milioane, iar statutul lor era o chestiune majoră... (...) Elita rusă „îi considera pe evrei ca fiind înclinaţi spre activităţi parazitare, şi se temeau că aceştia îi vor corupe şi exploata pe oamenii de rînd, şi îşi vor uni forţele cu evreii influenţi din alte părţi, ca să submineze Mama Rusie.” (...) „Extraordinara fecunditate a evreilor în Rusia pe parcursul a aproape întregului secol XIX stîrnea comentarii alarmante. „Cea mai murdară dintre toate seminţiile... se înmulţeşte ca păduchii”, comenta Karl Marx...” (...) Problema mult mai profundă era aceea a perceperii evreilor ca o populaţie „distructivă” şi nu „folositoare”... ca un organism crescînd rapid, nesupus, străin şi din ce în ce mai ostil”. (Op. cit., p. 152-155 şi urm.).

Percepţia era cvasi-identică în România interbelică, dominată de legislaţia de import nazist. Există o copioasă bibliografie în domeniu.

Iar acum, substituirea: cam tot ce se spune aici despre evrei se regăseşte astăzi în România legat de complexa „problematică” ţigană. La acestea se adaugă subiectul, nediscutat oficial, „politicaly incorrect” al faptului că la orizontul anului 2060 etnia ţigană va egala numeric etnia română, că libertatea de mişcare a românilor în Europa a dus imediat la exportul modului parazitar şi delincvent al cetăţenilor români de etnie ţigană, al constituirii în Bucureşti, în fiecare capitală de judeţ şi în oraşele mai însemnate, a mixajului nociv Poliţie-ţigani-judecători/avocaţi/jurişti cu efecte în mafiotizarea generală a României – motivul real al distanţării europene cu „Schengen” neaplicat, etc., etc.

Populaţia nu are o atitudine agresivă şi cu germeni de organizare în termeni de autoapărare, observă foarte bine fenomenul şi o comentează în răspăr şi zeflemea, dar acumularea duce la „coacerea” unor noi atitudini ce vor fi exploatate electoral de grupuri para-politice în curs de structurare. Viitorul apropiat ne va aduce noutăţi dure din acest cîmp de evoluţie socială.

Pînă atunci, la momentul istoric 2012, un lucru a devenit cert în România: atitudinea „tolerantă” a societăţii faţă de ţigani se datorează nu „tradiţionalei bunătăţi înnăscute”. Ci ea reprezintă compromisul perdant şi corupţia din întreaga societate românească, înglobînd în însăşi fiinţa ei nu calităţile, ci corpul defectelor şi tarelor ce definesc etnia ţigană. Această realitate explică de ce sînt atît de incapabile guvernările şi administraţia să lupte la modul serios cu structurile mafiotizate ţigăneşti, din ce în ce mai bine organizate, precum şi cu pasivitatea autorităţilor locale şi ale multor organizaţii neguvernamentale ce militează pentru „armonie socială şi interetnică”. Soluţiile sînt iluzorii, atîta timp cît vorbim de o deturnare istorică de valori morale la scară largă, profund afectate de „tradiţii” extrem de nocive. Vorbim, în acelaşi timp, de subminarea bazelor morale ale unei populaţii ce se menţine românească în condiţii tot mai precare. Însăşi democraţia de la noi, restabilită în decembrie 1989, este parazitată de comportamente anti-etice ale unui segment masiv şi bine definit din corpusul cetăţenesc al acestei ţări, sub blîndul chip al toleranţei „specific” româneşti.

Certă este şi substituirea, în sine, prin reorientare a urii unor grupări încă dezorganizate, de la o ţintă veche şi devalorizată, parcată în grija excesivă a intangibilităţii Holocaustului (Brandul mondial cel mai bine protejat), spre o ţintă nouă, robustă, în creştere şi în ofensivă şi, în aparenţă, imposibil de oprit. Efortul etniei ţigane de a se substitui etniei române nu e o problemă „de siguranţă naţională”, ci de fiinţa unui popor suficient de „blînd” ca să permită insidioasa substituire de sînge alien, pînă la o riscantă autopericlitare. Toate acestea sînt teme de reflectare sociologică ce pot duce la idei în grupurile consilierilor electorali, vai, atît de diverşi şi, cel mai adesea, atît de  ignoranţi.

Biblioteca de Iniţiere şi noul tineret român

Pe de altă parte a scăzut vertiginos (la scară istorică, 22 de ani „de libertate” sînt puţini) numărul acelor oameni ce posedă încă biblioteci de iniţiere, cărţi după a căror citire înţelegi mai bine mersul lumii şi de ce se desfăşoară lucrurile aşa cum le vedem. Cărţi rare, pentru obţinerea cărora nici un efort nu e prea mare.

Nu putem înţelege nimic din Lumea înconjurătoare dacă nu intrăm de tineri în universul cărţilor. Nu vom şti ce este viaţa, ce este Puterea, încotro se îndreaptă ele şi încotro ne duc pe noi, dacă nu ajungem să citim cărţi, în general, şi cărţi de iniţiere, în special.

În mod cert, biblioteca unora s-a putut forma şi înainte de decembrie 1989. În ciuda sistemului, cărţi bune şi rarităţi apăreau şi atunci. Puteai să-ţi dai seama că există o legătură clară între cunoaşterea „scoasă” din cărţi, pe de-o parte, politică şi exercitarea efectivă a puterii, pe de altă parte.

Pornim de la o simplă constatare din viaţa de zi cu zi din ultimii 22 de ani: decăderea şcolii româneşti, a calităţii educaţiei, e o realitate  şocantă şi, pentru cei mai mulţi, greu de înţeles. „Ce fel de oameni au interesul ca în România să nu mai existe un tineret foarte bine educat şi excelent format profesional?”, ar fi o întrebare-cheie. Dincolo de retorismul aparent, ştim că principala formă de educare individuală de la vîrste fragede este cartea. Lectura „a fost asasinată” la noi prin cîteva căi, simplu induse şi impuse:

-         dezinteresul tot mai scăzut din familii, al multor părinţi tot mai nepasatori faţă de propriii copii şi înecaţi în coşmarul subzistenţei zilnice, cînd banii pe cărţi sînt ultimul lucru la care s-ar gîndi;

-         obsesia miniştrilor educaţiei şi a funcţionarilor superiori din Inspectoratele de Invăţămînt că „materia de studiu” este prea multă, trebuie prezentată cu multe poze şi texte scurte, iar timpul pentru relaxare şi „entertienment” este prea puţin...

-         au rezultat manualele şcolare alternative, nişte cursuri tabloide pentru tineri care au cu totul altă treabă! Adăugăm teroarea Internetului, site-urile de socializare, comunicaţiile convulsive prin mobil...

Ne întrebăm, de ce se duce astăzi acest război contra lecturii? Cei care l-au declanşat, sînt iniţiaţi şi ştiu de ce anume fac aceasta? Răspunsul, prieteni, nu-i vînare de vînt, e la ei...

Istoria, în general, nu este nici pe departe o cronică a Binelui pe pămînt.

În orice proces de cunoaştere există un prag dincolo de care nu mai poţi înainta fără o călăuză. Această călăuză nu trebuie neapărat să aibă forma unui om, el poate lua „chipul” unei cărţi, a multor cărţi, a tuturor gîndurilor ce le-au precedat. La fel, şi unele hărţi şi unele Atlase pot fi călăuze – asta este orice hartă! – de iniţiere, cu coduri şi semnificaţii pentru puţini cunoscători. Din Atlase înţelegi, în mică parte măcar, cum s-au dezvoltat drumurile omului în lume. Şi, mai ales, cum şi-a adjudecat omul alb, pe rînd, întreg mapamondul. Care au fost escalele importante, devenite cu timpul megalopolisuri. Ce direcţii ar mai fi urmat şi cît de puţine locuri mai sînt, astăzi, necălcate de picior de om.

Dar astăzi,  trăim vremuri în care chiar Cuvîntul şi-a pierdut puterea. Cauza bolii cuvîntului este minciuna.

Ca şi în dragoste, pentru o minciună este nevoie de doi – cel care minte şi cel minţit. Sau, de la doi „în sus”. De aceea, pe vremea lui „La început a fost Cuvîntul” nu a existat minciună pentru că era doar Unul.

Imediat cum s-au înmulţit oamenii şi au umplut pămîntul, lumea s-a umplut de minciună şi de cavalerii acesteia: invidia, egoismul, perfidia şi lăcomia. Pentru mulţi oameni minciuna s-a instalat în miezul vieţii lor.

Şi acesta este un motiv temeinic pentru a avea o bibliotecă de iniţiere: cunoaşterea aprofundată a Răului e necesară, iar minciuna e principala modalitate de proliferare a acestuia (vezi „Istoria Infamiei”, a lui J.L. Borges).

Fericiţi cei ce ne scriu din Infern, că ei înţeleg pe deplin Lumea.

Dar, cine mai stă astăzi să revadă cu atenţie critică şpalturile Facerii, ca să introducă serii întregi de corecţii la cea mai mare Erată ce s-a acumulat vreodată pe Pămînt?

Adevărata semnificaţie a expresiei-clişeu „ai carte, ai parte”, este mult mai profundă, mai exact, „ai parte de o bibliotecă de iniţiere, ai parte de Putere”!

Puţini o înţeleg şi o aplică, dar cei ce ştiu conduc Lumea.

Faptul că România este atît de prost condusă, şi e dirijată conştient spre o destinaţie catastrofică, demonstrează că politicienii ei nu numai că nu citesc din cărţi de iniţiere, dar se mulţumesc „să citească în diagonală” cel mult aeratele texte „jurnalistice” din tabloidele ce le descriu aventurile mondene.

Poate că citesc astfel de cărţi speciale un Adrian Năstase, un Gelu Voican, un Varujan Vosganian, sau un Kelemen Hunor, însă, în nici un caz, un Traian Băsescu, Dan Diaconescu & „pleiada” liderilor-nulităţi. În schimb, prestaţia politică apare ca emanată tot din ignoranţa politică generalizată şi setată doar pe interes. De obicei, cei ce o practică – “constituţional”! – sînt  oameni cărora perfecţiunea le dăunează. Cărora cărţile le strică planurile. Îi recunoşti, iar pentru aceasta nu de un detector de minciuni, ci de un detector de adevăruri ai nevoie. Mai ales că, există oameni a căror atingere, fie şi verbală, te împuţinează. E şi multă pierdere de timp pînă cînd înveţi să-i identifici. 

Sau, cum spunea Gelu Voican, într-un text despre ezoterism, “Lucrurile tac în obscuritate, iar oamenii se hărţuiesc neîncetat, dar, mai ales, inexplicabil. Lumea naturală vibrează, dând semne de neînţeles, în timp ce în lumea omenească, neobosind, călăii trudesc”. ..

Mulţi ştiu că există o legătură între biblioteca de iniţiere, psihologia maselor şi deţinerea Puterii,  şi totuşi, cum arată portretul-robot al tînărului care, începînd cu 2012, decide să înceapă să-şi încropească o bibliotecă de iniţiere?

INTERIMAT. Un timp al incertitudinii

Bine. O Moţiune “de succes” a generat un interimat zis “de şase luni”.

În regulă, dar să nu-i apuce ameţeala pe proaspeţii beneficiari.

Încă o dată avem o şansă: de la politica PDL – “tot timpul trebuie furat ceva”, la luciditatea lui “hai să construim ceva viabil, totuşi”, ca normă USL şi ţintă a lui V. Ponta.

Ideal este să valorifice acest prilej, esenţial este să nu-i dea cu piciorul (remember Geoană!).

Este timpul ca trainicul lanţ cauzal al greşelilor de 22 de ani să se rupă. Dar totul e ca la noi, la români: începe cu o pauză, un interimat. Şase luni.

V. Ponta are datoria de a nu ameţi, iar C. Antonescu are obligaţia să supra-vegheze acest fenomen.

Pentru că, dacă USL scapă de sub control acest moment politic nu va mai avea loc de refugiu. Nu se va mai regăsi în inima niciunui segment electoral,

călcînd pe urmele PDL, partidul care din 27 aprilie 2012 începînd, din Vinerea Neagră a clanului Udrea-Băsescu-Blaga, a intrat în malaxorul dezagregării politice, la fel ca PNŢ, după 1999-2000.

Pentru PDL trebuie să urmeze perioada penală (perioada albastră, la Picasso), în timp ce pentru USL trebuie să urmeze perioada de reconstrucţie “de partid şi de stat” (perioada roz, la Picasso).

Poţi spune multe despre T. Băsescu, dar un singur lucru este cert: el nu a fost nici o clipă un preşedinte “cu acoperire naţională”, al tuturor românilor. El a fost mai puţin preşedinte şi mult mai mult premierul-fantomă (the Ghost-prime-minister) al artefactului hibrid politic PDL, atît de vid în doctrină şi atît de avid în interese.

Dacă USL (PSD, în special) va lucra cu aceeaşi matriţă politică, încrederea imprimată iniţial se va disipa ca fumul de ţigară în atmosfera toxică a unei Românii infestate de corupţie.

Convergenţa necesară: Asumare, e cuvîntul de ordine.

Dacă V. Ponta nu impune asumarea, cu adevărat, a răspunderii, prin aplicarea de corecţii politice radicale, nu va mai fi nici Cuvînt şi nici Ordine.

Extrem-ismele româneşti pîndesc eşecul USL

Am fost „certat” de domnul Mircea Costache (vezi articolul anterior) pentru că l-am inclus şi pe Ion Coja în rîndul abundenţei de –isme ce răsar în prielnicul mediu electoral, acest guano social de crescut paraziţi politici. Semnalul domniei sale m-a determinat să notez urmatoarele idei concluzive despre perioada prin care trecem în aceste zile.

O mare absenţă electorală: Demnitatea!

Pornesc, normal, de la sondajele de opinie care dau certă o victorie a USL la locale şi la parlamentare. Ar urma o guvernare extrem de dificilă, o coabitare de doi ani cu un preşedinte ostil, o măcinare internă a USL prin grupurile interne de interese, adevărate pietre de moară, cu efecte nocive asupra ţării, în ansamblu. Dacă PSD va greşi în 2012-2013 (şi sînt coapte multe condiţii pentru greşeli în cascadă), orice analist lucid îşi va pune problema: cine va remodela ruinele politice ale unei Românii ce este de 22 de ani în derivă şi, mai ales, ale unei Românii post-băsesciene?

Ascensiunea unor ideologii „eretice”, neconturate ferm, exploatînd ranchiuni şi resentimente de decenii într-o Românie-gaură neagră a furtului Naţional, va genera apariţii în prim plan pe lîngă care lideri ca Georg Heider sau Le Pen vor părea „democraţi” naturali.

Creşterea numărului de provocări economice, a presiunii administraţiei şi a unui Fisc ce nu mai ştie ce să inventeze de impozitat, pe fondul corupţiei endemice, devin realităţi dure pentru o societate demotivată de la răspundere şi de la muncă, în timp ce criza de soluţii se adînceşte. Aceasta, şi pentru faptul că astăzi, în punctele cheie ale administraţiei se află cei mai insaţiabili şi fără de caracter personaje pe care aşa numitul Front al Salvării Naţionale le-a putut crea şi impune, copii şi metrese ale eşalonului doi PCR şi Securitate.

Cei care cred în pluripartidismul românesc sînt, de 22 de ani, ignoranţii şi naivii ca masă electorală, uşor de manipulat cu succes.

Alternativele „Naţionale”, „de pură tradiţie românească”, ortodox-legionaroide, sau altele, neprevăzute, pot pune în dificultate partidele mari, dar compromise – PSD, PNL – prin discursuri de un extremism afişat şi asumat, dar nu vor avea proiecte serioase pe termen lung, infrastructura politică, know-how managerial şi bugetul necesar unei schimbări fundamentale. Fără să mai vorbim de absenţa unui lider lucid, capabil de magnetizare populară şi plin de demnitate. Nu un Dan Diaconescu, Tudor Ionescu, Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali sau alţi cavaleri în armura naţională, cu cruce şi sabie vor remodela România ruinată. Cît despre intelectualii „de marcă”, rămîne cum ne-am înţeles, nu există în cîmpul politic. Spaţiul Schengen şi-ar atrage un cancer generalizat şi ştie asta!

Deci, dacă PSD nu îşi face o curăţenie internă „la sînge”, ţara rămîne o cutie goală a Pandorei, din care Speranţa a fugit peste şapte ţări şi mări.

Mai sînt mici grupuri, din care Mircea Costache îl amintea pe Ion Coja, cu o Listă Naţională, care ar putea avea succes cu sprijinul unui „civism naţional”. Nu cred în aceste utopii. Pentru că lipseşte tocmai civismul naţional: „din 1990, România a intrat pe mîna unei bande de jefuitori, străini de orice sentiment naţional şi călăuziţi de singurul gînd al îmbogăţirii. (...) Întîrziind intrarea României în spaţiul Schengen, Franţa a făcut ţării noastre un serviciu tot atît de mare ca şi în 1859, cînd a sprijinit unirea Principatelor. Atunci ea a contribuit la crearea statului naţional român modern, acum ea contribuie în a arăta lumii că „dincolo de paravan” se află „cel mai murdar colţ de Orient putred”, pentru a relua termenii lui Octavian Goga, din 1916.” (Florin Constantiniu, în Istorie şi Civilizaţie, febr. 2011).

Atunci, Cine?!

Mircea Costache: “Am facut armata la… rachete antiaeriene!”

Prin urmare am fost instruit sa dau jos avioane. Din reflex trag si in cele de hartie...

Convins ca un intelectual fin ca dvs nu se va supara, va voi spune, mai in gluma mai in serios, ca nu se cade sa includem in seria celor pe care ii infieram la un moment dat  si pe aceia din care ne inspiram preluandu-le ideile. Eu am fost studentul lui Ion Coja pe care il apreciez ca pe un nationalist veritabil, cu stiinta de carte, fara excese, fara sa confiste ideea nationala in interes personal precum Vadim. De aceea nu cred ca era cazul sa-l acuzati de" ioncojism" tocmai pe acela care ne-a amintit in revista Art-emis de zisa colonelului din filmul Z despre necesara impotrivire la  "-isme" pe care o duceti si dvs in carlinga avionului de hartie trimis la noi in misiune de lupta. Uite de aia nu pot romanii sa inchege nici o miscare de relansare nationala autentica. Pentru ca ii fura tentatia generalizarilor, pentru ca sunt individualisti inraiti si nu dovedesc discernamant in momente de restriste. Ion Coja si cei ca el nu au nici o sansa sa ajunga la carma treburilor publice intr-o tara macinata de contradictii, manipulata si distrusa pe toate planurile. Desi el ar fi unul din putinii capabili sa contrapuna, apropos de -isme, iliescianismului, emil constantinescianismului si traianbasescianismului un ioncojism salutar pentru iesirea din marasm prin descatusarea ultimelor resurse energatice de civism national.

       Dixi et salvavi animam meam!    Prof. Mircea Costache - Buzau.

2012: De la –ism, la –ism, via antisemitism

 Noile –isme se impun galopant-electoral, ca aventuri politice Disney, frenezia nu mai poate fi oprită. Menţionez ce-se-vede-deja: mişcarea dedeistă (pepededeistă, mai exact), becalismul, geoană-ismul (!), uneperismul (sau opreaprogresismul), tökéşismul (!), ioncojismul, dar nici cu ecologismul uzat fără rezultat nu mi-e ruşine. Toate, aventuri politice fără energie, alta decît ambiţia unuia.

Peremismul făcuse un pic de carieră, în ciuda muppetismului de lider, pentru că avea girul Puterii, fără să degenereze în tudorism.

Ceva comun la toate, în afară de ridicol: toate sînt Naţionale, Creştine, Democrate şi …Europene.

Dar, mă-ntreabă unul deunăzi, antisemitismul? Tot un –ism.

Nici vorbă. În ciuda a ce spunea prudent, deputatul Aurel Vainer, recent, pe ziare.com. În România, după 1990, nu poţi să fii antisemit dintr-un motiv dezarmant de simplu: cei ce au dus ţara de rîpă sînt românii neoşi, ’nalţi ca bradul, rumeni şi proşti cu studii superioare, cu părinţi şi bunici nu printre Sefarzi şi nici Khazari, ci prin Securitate şi PCR. Cei care vedeau un duşman al României în fiecare bursier Soros trebuie să fie foarte dezamăgiţi astăzi.

Un antisemitism real, ca la mama neamţului acasă, prin ’38, va fi posibil doar cînd CEO Ahmadinejad şi echipa ayatolahică vor face „bau!” la Tel Aviv şi aceştia, prudenţi, aplică o relocare fără vize (nu va fi timp) prin România la vreun milion de evrei, conform scenaristului Ion Coja care „ştie ce spune”.

În filmul „Z”, un colonel spunea că „sîntem împotriva oricărui sistem terminat în –ism”. Şi s-a văzut, dictatura n-a rimat cu –ism, au eradicat democraţia pentru cîţiva ani.

Ce-ar mai fi de spus? Naţionalismul? Nici vorbă, cînd, prin 2060 etnia ţigană va depăşi numeric etnia care dă astăzi numele acestei ţări.

Dar eu, etern studiator electoral, aştept cu un hilar interes „Congresul” de constituire a mişcărilor: mru-ism (ungurenismul, sic!), natimeirism, iricolumbeanism, elanşvarţenberghism sau, de ce nu, zăvoranismul… Dar, ce aştept mai abitir, este „Mişcarea pentru apărarea dreptului la deturnare” – elenaudrismul – cu sigla profil Băse şi logo „For ever!”.

Cît despre masonism (reducţie populară de la „Francmasonerie”), a fost dus în derizoriu în mod tipic românesc, de propriii aderenţi şorţulişti, prin verificata metodă „muşcă şi fugi!”, între altele,

În toate aceste –isme aşteptarea e sinonimă cu dezamăgirea din start, totul e blazat, trebuie altceva. E clar, fără Ideal nimic nu e. Am spus Ideal, nu idealism!

Cînd Pi zîmbeşte

La 14 martie se marchează – se serbează!! – Ziua Internaţională a Numărului Pi .

Această entitate vie matematică are un cap – numărul 3, un gît – virgula, un trup după virgulă – numărul 14, şi o coadă stufoasă şi infinită din zecimale, mai lungă decît coada oricărei comete.

A servit şi serveşte, de la construirea de piramide, la orice roată, cerc sau curbă ce determină o activitate umană pe pămînt, în spaţiul cosmic sau în spaţiul imaginar generos şi abundent.

Aş vrea să fac parte din această Comisie internaţională, esoterică şi elevată, care hotărăşte „sărbătoriţii” nesfinţi dar importanţi, pentru cele 365 de zile ale anului, ca să propun noi valenţe şi domenii neserbate încă:

-         Ziua internaţională a Oului lui Columb

-         ... a inelului lui Moebius, cu o singură suprafaţă

-         ... a Regretului justificat

-         ... a Fatalităţii

-         ... a Ziarului pe hîrtie

-         ... a plantei renegate Mătrăguna

-         ... a Aproapelui neglijat

-         ... a Departelui neştiut

-         ... a Dreptului la Sărăcie

-         ... a Momentului oportun

-         ... a Ratării pozitive          etc.

Ne-am cunoaşte Lumea mai bine şi am respecta-o mai mult. 

O aniversare invizibila în spatele uşilor închise...

... a fost titlul unui film în anii ’70, cu muzica unui compozitor român, despre conspiraţii reale şi nu doar teorii sterile. Totul e rupt din realitate, o dovedeşte şi faptul că la 5 martie 2012 s-au împlinit 66 de ani de la semnarea Pactului UKUSA, cel mai bine păzit tratat de la al doilea război mondial pînă astăzi. Consecinţele acelui eveniment de o discreţie totală se resimt pînă în zilele noastre şi vor avea efecte peste decenii, pînă în secolul 22.

Documentul semnat la 5 martie 1946, este unul dintre documentele cu cele mai ample si mai complexe efecte in istoria contemporană, de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial pîna astăzi: Pactul UKUSA.

Nu se vor da recepţii somptuoase unde şampania să curgă gîrla, nici nu se vor organiza parade cu care alegorice ca la festivalul de la Rio.

Evenimentul cel mai important în consecinţe după conflagraţia mondială va trece neobservat, ca în fiecare an.

Şi totuşi, ce anume s-a întîmplat la 5 martie 1946 şi care au fost acţiunile în cascadă ale acelui act?

Discreţie maximă, interceptări totale

Pactul UKUSA a fost semnat în prima fază de către colonelul britanic Patrick Marr-Johnson şi de generalul locotenent Hoyt Vandenberg, devenit din ianuarie 1946 director al Biroului de Intelligence din Ministerul de Război al SUA. Imediat, Tratatul, zis şi BRUSA Agreement, a fost semnat de trei din cele mai importante membre ale Commonweath, Canada, Australia şi Noua Zeelanda. Ulterior s-au apropiat Japonia şi Pactul Nord-Atlantic.

Una din consecinţele punerii în comun a informaţiei generale ale serviciilor secrete din cele cinci state semnatare a fost înfiinţarea în perioada imediat următoare a unui Big Brother-colos:

- Componente: Signal Intelligence – SIGINT, Electronics Intelligence – ELINT, Radar Intelligence – RADINT şi Human Intelligence – HUMINT;

- apoi, înfiinţarea NSA – National Security Agency a SUA, cu un buget de  la 10 miliarde de dolari anual şi 130.000 de oameni în întreaga lume, cu mult peste dimensiunea CIA. A fost lansat de Administraţia Truman la 4 noiembrie 1954, anul în care ia fiinţă şi Grupul Bilderberg, de consultanţă politică informală;

- demararea programului SETI – Search for Extraterrestrial Intelligence, şi contruirea celei mai mari baze în acest scop, la Pine Gap, Australia;  

- demararea Iniţiativei de Apărare Strategică, „Star Wars” – 23 martie 1983, sub preşedinţia Reagan, ţinta fiind, ca şi pînă atunci, Uniunea Sovietică şi statele satelit, dar şi China comunistă;

- programul ESCHELON de ascultare telefonică globală şi de citire prin interceptare globală a masei informative Internet, cu centrul în Marea Britanie, lînga Londra. Colecţia de analize din domeniu a servit, declarativ, la demarajul „luptei globale împotriva terorismului”. Şi multe altele...

Nici evenimentul de la Ialta-februarie 1945 şi nici cel de la Malta-decembrie 1989 nu au fost generatoare de atît de profunde transformări, ci Malta a confirmat  efectele logice ale Pactului UKUSA.

Noua Ordine s-a insinuat temeinic în Lumea noastră fără ca majoritatea covîrşitoare a documentelor ce au făcut-o posibilă să fie pînă azi date publicităţii. 

Mihai Prepeliţă şi Basarabia-200

Mihai Prepeliţă îşi continuă truda scrisului despre şi pentru români, ca Ambasador de Adevăr.

Acum a publicat o nouă serie de mărturii sub titlul Basarabia – 200 , amintind de anul 1812, anul primului rapt al provinciei româneşti de către imperiul ţarist (Ed. Printech, 2012).

Căci de un destin aparte ţine fiinţa unei ţări mai mici aflată la intersecţie de mari imperii şi mari interese. Acele evenimente care au urmat pînă la sfîrşitul regimului comunist în 1989 sînt binecunoscute, deşi în şcolile din Chişinău, Kiev şi Moscova adevărul e încă ciuntit spus tinerilor. Mai demn de analize profunde este ceea ce s-a întîmplat din 1990 încoace legat de ghemul incredibil de complex al zonei în discuţie.

Am spus-o şi în cartea lui Mihai Prepeliţă: „Pentru mine, Basarabia este parte integrantă a istoriei României. Spun a istoriei, pentru că astăzi structura statală Republica Moldova nu reprezintă Basarabia reală. Compusă din două entităţi distincte, Moldova-Chişinău şi Transnistria, va avea un destin de asemenea distinct: în timp ce Moldova-Chişinău se va resorbi, cu acceptul Rusiei, în structuri europene şi, implicit, româneşti, Transnistria va rămîne ca un stat recognoscibil de jure, în timp. Cît despre Basarabia, cum am spus, aparţine incontestabil istoriei noastre, acolo unde are un loc de mare onoare”.

Soluţia problemelor e „multinaţională”, în sensul interferării de neevitat a politicilor din cinci arii de interes major: România e legată structural de Moldova, Moldova e legată de Transnistria, aceasta e legată de Federaţia Rusă şi e vecină de interese specifice cu Ucraina.

Nici una din acestea nu poate hotărî ceva definitiv fără celelalte.

Prognozele realiste duc spre o soluţionare în care Rusia va lăsa Moldova să plutească spre integrarea europeană, după ce, pînă azi ea a plutit într-o derivă greu de înţeles. Iar România va avea un hotar direct cu o Transnistrie ce are de acum ambiţia economică de a deveni o Elveţie a Estului.

Mihai Prepeliţă ne mai sugerează că bunul simţ ne obligă să lăsăm trecutul istoriei, iar viitorul să aparţină unor generaţii care să-şi armonizeze vieţile în absenţa războaielor, dar cunoscîndu-şi istoria.

Mihai Prepeliţă cunoaşte foarte bine taina vindecării de răni derivate din cuceriri de teritorii, pămînturi nemeritate rîvnite de grele puteri, dar ştie că vine vremea reaşezării în drept real al lucrurilor şi oamenilor ale căror vieţi nu mai încap în cărţi.

SCURT BILANŢ DE PRIMĂVARĂ

1.     Cu Lustraţia totul este clar. Ceea ce trebuia activat, cu AKM-ul la nevoie, în primăvara lui 1990, s-a făcut acum. S-a făcut scrum Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Cei ce trebuiau lustraţi, nomenclatura comunistă şi din Securitate în frunte cu Ion Iliescu, sînt mai bătrîni cu 22 de ani, şi neamul lor neocomunist e mai bogat cu 22 de PIB-uri succesive, după ce şi-au luat ţara la ei acasă. Nu mai este nevoie de legi/decrete/hotărîri, Lustraţia îmbătrînită acţionează prin deces: neocomuniştii mor cu România de gît!

2.     Primăvara meteo e o iarnă prelungită, bun motiv pentru asfaltatori să mai facă un profit, nişte milioane de Euro deturnaţi, acolo... Primăvara se va instala oficial abia de Echinocţiu, cînd verdele vegetal va petici mizeria naţională din ultimele şase luni.

3.     Este stupid să spunem „Putinizarea României”, sună penibil, dar aşa ceva li se pregăteşte românilor. Serviciile Secrete vor conduce ţara în plină zi, la vedere, după ce, timp de 22 de ani au condus-o real din noaptea Birourilor etanş capitonate. Preşedinţii, trei, Doamne, şi toţi trei, au fost şi sînt doar marionete. Acum, vîrful de lance Intelligence joacă direct în Arena naţională. Şi bate. Bate.

Fără titlu. Doar Poezie

Cînd concretul ne inundă într-atît încît nu mai avem timp şi putere să ne bucurăm de binele din Creaţie, sîntem deja pedepsiţi iar şansele ne sînt diminuate.

Alarma vine din poemele Anei Maria Socaciu (Frumoasa mea, ed. Naţiunea, 2011), un volum ca un Univers închis, păzit de zeul întrebare: „sigur eşti că ştii cum să citeşti o carte ce Ştie c-ai să vii?”.

Ca să fim pierduţi trebuie să ne piardă cineva, la fel, ca să ne regăsim, ne ajuta şi această carte.

Tînără, cu un incipient reazem teologic, îşi cizelează de pe acum ceea ce peste vremi îi va fi o filosofie proprie. Or, aceasta merge cu o grea încercare, aceea de a împăca ceva între trup şi spirit, între eu-l interior şi Tibetul de afară unde „nici un cuvînt nu se repetă”.

Nu trebuie neapărat să dormi ca să ai un vis. Doar dintr-o tot mai sacralizată verbalizare, nu din tăcere, începi să cunoşti viaţa visului (Lorca!). Se vrea cît mai real, visul. Cînd Creatorul află uimit de ceva ce nu ştia, „cum Eu, chiar Dumnezeu, nu Te-am ştiut în lume?”, îmbinarea permanentă între cele de Sus şi cele din fiinţa muritoare e substanţa întregului volum. Cînd cineva neştiut e invocat ca „Formele de Lut Mi le Alinţi”, poemul respiră deja, e viu.

Chemată să nu guste ea mărul (dar, cum vei cunoaşte, atunci?) lecturile ulterioare îi vor deschide ferestre spre alte tărîmuri, va depăşi stîngăciile de-acum şi va spune răspicat, unui lucru important pe nume:

„Cînd eu tac, Cerul e sărac”.

Cînd Bastarzii cîştigă

Republicanul delfin-bastard Paul a cîştigat un proces cu terminaţia “irevocabil şi definitiv” şi vrea averile regale. Îi spun astfel pentru că, indiferent de scorul din procese, rămîne un bastard, şi pentru că e bun prieten cu republicanul Ion Iliescu, eminent sovietolog, şi cu republicanul Traian Băsescu, distins navigator printre biruinţe.

Pentru cunoscătorii fenomenelor ce învăluie absurdul juridic românesc lucrurile au o explicaţie simplă, motivată de interese superioare, putem zice “de stat”. De statul acesta, România.

Regimul politic neocomunist, nonstop de 22 de ani, acelaşi FSN cu o vastă garderobă doctrinară dar cu o singură esenţă ideologică, a avut şi are un singur duşman real, chiar în interiorul ţării: regalitatea română. Ţinta este şi astăzi Casa Regală de România.

Am spus-o şi în altă parte: “Groaza lui Ion Iliescu şi a proaspetei sale camarile de posibilitatea reîntoarcerii Regelui Mihai I, în deplinătatea constituţională a continuităţii brutal întrerupte în 1947, a fost mare, iar reacţia sa, furibundă. În fond, era vorba de şeful de stat legal, în contextul vidului de putere. Reacţiile Grupului FSN nu s-au oprit doar la a nu-i permite intrarea în ţara unde, văzut doar din exterior, comunismul se prăbuşise. (...)Manipularea FSN a mers pînă acolo încît a stimulat prin pîrghii specifice, autoproclamarea unui „rege” al ţiganilor la Sibiu şi al unui „împărat” al ţiganilor, în judeţul Vîlcea. Mesajul către populaţie, chiar voit subliminal, era clar, fără echivoc: „Vă trebuie Monarhie?? Priviţi cum arată aceşti regi, nişte paiaţe! Aşa vreţi să arate România pe care noi  o construim?” (Cf. Carol Hârşan, Georgiana Arsene, „Experimentul România”).

Acum, la începutul lui 2012, pericolul regal s-a manifestat din nou.

Evoluţiile sociale şi politice din ultimele luni au evidenţiat un dezgust popular în creştere faţă de ansamblul clasei politice româneşti, simultan cu o creştere semnificativă a pro-monarhismului şi a simpatiei faţă de familia regală. Or, aşa ceva nu poate fi tolerat, “ăştia trebuie stîrpiţi de mici”.

Instrumentul găsit şi folosit este Paul Lambrino. Pus “în drepturi” la ordin, de către o instanţă superioară legată cu fire roşii de decizionali superiori, se bucură în van de victorie. Este doar un scurt răstimp cîştigat de şi mai marii bastarzi ai acestei ţări, neocomuniştii FSN, iliescieni şi băsişti, confiscatori de ţară.

Aşa că, oricît de prinţ se crede, Paul tot o unealtă rămîne. Cînd nu le va mai trebui îl vor arunca în podul cu lucruri de nimic, atît de prăfuite.

Blitz-krieg cu Gheorghe Funar

Fostul primar al Clujului şi Senator PRM, Gheorghe Funar, preşedinte al Organizaţiei Judeţene Cluj a aceluiaşi partid, a acordat blogului Avionul de hârtie un interviu fulger, în care îi îndeamnă pe români "să voteze cu încredere candidaţii PRM"

Carol Hârşan: Credeţi că 22 de ani de iresponsabilitate politică se răzbună acum, în miezul iernii lui 2012?

Gheorghe Funar: Da.

Carol Hârşan: Am văzut destule personalitaţi ticăloase în fruntea statului român, privind retrospectiv doar ultimii 100 de ani. În fond, cît de ticăloasă poate fi o persoană ca Traian Băsescu? Cît poate perverti setea de putere dintr-o conştiinţă?

 Gheorghe Funar: Foarte mult !

Carol Hârşan:  Cine credeţi că este în spatele acţiunilor locotenentului Alexandru de la Cîmpia Turzii?

Gheorghe Funar: Voinţa Poporului Român !

Carol Hârşan: Ca simplă persoană, ce soluţii propuneţi pentru viitorul imediat în climatul politic românesc?

Gheorghe Funar: Alegeri anticipate prezidenţiale şi parlamentare.

Carol Hârşan:  Ce mesaj adresaţi cititorilor acestui blog?

Gheorghe Funar: Să iasă în stradă! Apoi să participe la alegerile anticipate şi să voteze cu încredere candidaţii PRM, partid care nu a participat la guvernarea şi jefuirea României .

COMPLOT CU EPOLEŢI, FAZA PILOT

Ideea unei dictaturi militare „interimare”, pentru restabilirea situaţiei normale în România, deşi dezavuată, periculoasă şi antidemocratică, este luată în considerare de grupuri restrînse din interiorul elitei de comandă.

De astă dată i-au spus „stare de urgenţă” şi au pus-o în gura unui brav locotenent, un adevărat erou. Acesta, îmbrăcat festiv în uniformă, a ajuns la Bucureşti, după ce, la Sibiu şi-a închis telefoanele şi a scos bateriile, ca să nu fie ascultat. A acţionat, normal, la ordin, la ordinul unor complotişti pentru care gestul său a fost un balon meteo de sondare a opiniei publice, de văzut cum e primită ideea cu monarhia – e altceva cînd comandant suprem e Regele şi nu un marinar cu biruinţa eşuată.

Locotenentul nostru, cel a cărui fotografie nu mai lipseşte de la mitinguri alături de injurii pe viu la adresa Băsescu-Boc-Udrea et Co., a apărut nesperat de mult, mai ales, la Antena3, „sugerînd direct” pe principiul „nu pot să spun mai mult, dar înţelegeţi dumneavoastră”.

Sonda experimentală aruncată în piaţă a cuprins cele trei-patru elemente ce trebuiau testate, asemeni unui mic satelit de comunicaţii românesc („Goliath”!), dizolvarea Parlamentului, starea de urgenţă şi administrarea-conducerea ţării de un Consiliu Militar, iar soluţia finală, instaurarea Monarhiei constituţionale drept corolar al întregii acţiuni.

Nu ştiu în ce măsură jubilează un Radu Duda de Hohenzollern, dar e clar că acele canale speciale ultrasecrete dintre republică şi regat s-au desfundat rapid, iar experţii s-au apucat deja să disece CV-ul Principelui Nicolae.

Judecat, condamnat, sacrificat, bietul locotenent nu mai contează, misiune îndeplinită, ideea a fost răsădită în mentalul colectiv. Coace. Creşte.

Şi peste un timp, cînd Regatul României va avea o şi mai mîndră Armată în NATO al secolului 21, va fi prosperă, iar politicienii de azi vor fi doar uitare, îşi va mai aminti cineva de unde a pornit totul, de la un Arafat, un Alexandru?...