Cînd concretul ne inundă într-atît încît nu mai avem timp şi putere să ne bucurăm de binele din Creaţie, sîntem deja pedepsiţi iar şansele ne sînt diminuate.
Alarma vine din poemele Anei Maria Socaciu (Frumoasa mea, ed. Naţiunea, 2011), un volum ca un Univers închis, păzit de zeul întrebare: „sigur eşti că ştii cum să citeşti o carte ce Ştie c-ai să vii?”.
Ca să fim pierduţi trebuie să ne piardă cineva, la fel, ca să ne regăsim, ne ajuta şi această carte.
Tînără, cu un incipient reazem teologic, îşi cizelează de pe acum ceea ce peste vremi îi va fi o filosofie proprie. Or, aceasta merge cu o grea încercare, aceea de a împăca ceva între trup şi spirit, între eu-l interior şi Tibetul de afară unde „nici un cuvînt nu se repetă”.
Nu trebuie neapărat să dormi ca să ai un vis. Doar dintr-o tot mai sacralizată verbalizare, nu din tăcere, începi să cunoşti viaţa visului (Lorca!). Se vrea cît mai real, visul. Cînd Creatorul află uimit de ceva ce nu ştia, „cum Eu, chiar Dumnezeu, nu Te-am ştiut în lume?”, îmbinarea permanentă între cele de Sus şi cele din fiinţa muritoare e substanţa întregului volum. Cînd cineva neştiut e invocat ca „Formele de Lut Mi le Alinţi”, poemul respiră deja, e viu.
Chemată să nu guste ea mărul (dar, cum vei cunoaşte, atunci?) lecturile ulterioare îi vor deschide ferestre spre alte tărîmuri, va depăşi stîngăciile de-acum şi va spune răspicat, unui lucru important pe nume:
„Cînd eu tac, Cerul e sărac”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu