Gînd De Templier-Yoghin

Oricît de mare este Lumea, mereu apar oameni care vor să o amenajeze şi să o reamenajeze. De regulă, sînt cîţiva astfel de oameni pe o generaţie.

Unii “au grijă” de Lume ca de o seră încălzită, alţii ca de un Zoo supra-aglomerat, alţii o tratează ca nişte directori de Şcoală de corecţie, iar alţii ca nişte generali în rezervă ce reordonează meticulos soldaţi de plumb.

Dar, întotdeauna, grija lor pentru Lume se numeşte Nouă Ordine.

Datele pe care se bazează reordonatorii se găsesc în documente reci, pline de acurateţe, întrerupte de grafice complexe, toate, descriind fidel haosul ce trebuie ordonat. În fond, îmblînzeşti tendinţe, teşeşti revoluţii.

Să faci Binele cu forţa, să dresezi popoare leneşe şi fără de viziune, popoare pentru care Raiul e un munte de pilaf servit fidelilor morţi de cadîne sumar îmbrăcate... Efortul de a impune Binele ţine de un eroism calificat drept odios de cohorte de nerecunoscători ignoranţi.

Există popoare pentru care prezentul e sluga trecutului lor, şi alte popoare pentru care viitorul e o informală mamă adoptivă care hrăneşte de-acum la sîn ambiţii sincretice şi libertăţi de coşmar.

Cel român nu s-a decis încă în care din definiţii să locuiască.

Această pendulare ezitantă are loc şi pentru că, de generaţii, acest popor n-a mai secretat indivizi care să empatizeze cu Noua Ordine. Un popor care, în condiţii de dictat extern absolut controlabil, face exact ce-i place. Iar ceea ce face nu ţine de “grandios”, ci de lucruri mici ca furtul şi bîrfa, luînd în răspăr escrocherii ridicate la rang de dogme – ca trucul cu “vinul-sînge” sau cel cu “războiul împotriva terorismului”.

Observ însă, că clubul celor care văd dincolo de ziua de azi şi de noaptea consecutivă, e destul de bine populat, ca oameni resemnaţi în cinism şi cu simţul aşteptării bine dezvoltat, oameni pentru care, în entropia Binelui impus, un singur lucru mai pulsează: speranţa că, pînă la urmă, orice Nouă Ordine, devine un fascicol într-o carte de istorie.

Dar, pînă atunci, cum logica înseamnă scepticism, ştiu că memoria Moirei mele îmi şopteşte să nu mai sper, ci să evadez din agonie.