Mesaj lansat din drona daltonistă

Privesc adeseori un sanctuar imaginar, ca un birou-bunker, în care un om mai în vîrstă, apăsat de gînduri, se plimbă cu o mînă la spate şi cu cealaltă ducînd la gură din cînd în cînd un pahar de cristal  cu o băutură tare, un intim tabiet de după amiază pentru un dictator încolţit.

Păstrînd proporţiile, pornesc de la stereotipul că aparţinem aceleiaşi rase…

Şi totuşi, pe un perete învelit cu un scump tapet se găseşte o mare oglindă a inconsecvenţelor sale şi ale înaintaşilor săi, înconjurată cu decepţii înrămate în lemn aurit, şi cu diplome de merit prinse sub sticlă, diplome pentru onorarea deciziilor greşite, toate acestea alcătuind un iconostas al ratării acelor ţinte care ar fi fost atinse dacă nu se împlineau cele înflorite în ramele de pe zid.

România adevărată a devenit o mustrare de conştiinţă pentru România actuală, cea care nu a epuizat nici pe departe muniţia abundentă a propriei denigrări. Totul se face prin oamenii împinşi de jocul controlat al intereselor, din biroul-bunker, să scălîmbăie simboluri şi contabilităţi naţionale.

Ceea ce este străvechi şi preţios în România se îndepărtează zilnic undeva, spre un “jos”, sub stratul tot mai gros de guano fetid scos din secretariatele şi cancelariile Noilor Paraziţi. Partea cea mai bună a istoriei noastre este asediată de hoarde inculte conduse de comandanţi fără inimi, fără ţeluri şi fără un concept robust al Binelui.

Aşa se face că orice prognoză pentru anul care vine (aţi observat? Mereu vine cîte un an...) conţine invariabil o listă scurtă a decepţiilor anunţate:

criză adîncită, minciuni la pachet, România şi Europa – tot mai ireconciliabili, paraziţi noi-lideri de partide noi, alegeri dirijate ca nişte concerte de marionete, nenorociri tabloide... Peste toate, o vorbă veche, de presă proastă: “vom reveni cu amănunte”.

“Căpitanul-Şeful” rămîne în timpul acesta, în locuri izolate eugenic, birouri-bunker, unde nu se aud monotonele rugăciuni ale unui popor debusolat. Aceste birouri sînt ca şi trotuarele noaptea, ca şi prăpăstiile, nu au memorie, au doar ecou.

Actuala noastră linie de orizont e mai aproape decît credem, cum sună expresia de pe oglinzi retrovizoare. Dincolo de această linie e omul dezorganizat, dezmembrat în imensul depozit de bîlbîieli ce fac substanţa haosului.

În această învălmăşeală de nulităţi devoratoare de carne de om rătăceşte electorul român, în Imperiul Prostiei, mai exact definit de un Matei Călinescu... Aici eu nu am rău de mare, nu am rău de înălţime, nu am rău de viteză, am doar rău de Prostie, mă crispez fiziologic, ca la un rău de stomac-plămîn-inimă...

Vreau să ies din filmul acesta!