Reînhumarea – un adevărat turism funerar

Rcentul show funebru avîndu-l ca protagonist pe Nyiro Jozsef sub formă de cenuşă deschide posibilitatea unor incursiuni în domeniul noului cult al morţilor, domeniu ce n-a scăpat, nici el, de tranziţie.

O neobişnuită frenezie a reînhumărilor a cuprins această ţară de cînd libertatea şi democraţia şi-au făcut loc în ea. Victime ale tuturor vremilor politice – nu doar comuniştii au dat tonul la interdicţiile întoarcerii la huma natală – au fost scoşi cu mare pompă din ţărîni străine şi redaţi pămîntului patriei, în spiritul unei dreptăţi ulterioare.

Cei vii, cum altfel?, au făcut şi din această aproape firească manoperă un trend, o modă, în care, mai nou, s-a insinuat destulă ranchiună, ceva ridicol şi ceva umor funebru.

Grupuri de sprijin pentru o idee, găşti de lobby pentru acest soi de turism funerar, cu urnele prin portbagaj, companii specializate de organizat evenimente cap-coadă tocmai pe această “felie” specifică, ce îmbină ambiţii subiective cu sentiment naţional, totul dus la bun sfîrşit ca “să repare o nedreptate”, sau să îndeplinească o ultimă voinţă a vreunui ilustru decedat.

Nu-i vorbă, au fost şi sînt destui merituoşi, adevăraţi patrioţi ca Nicolae Titulescu sau persoane contestate, dar “date de Dumnezeu”, ca regele Carol al II-lea.

Alţi reîntorşi în huma natală au fost Inocentie Micu, generalul Rădescu sau generalul Avramescu, dar o notă de-a dreptul discordantă o constituie cazul “în lucru”, al lui Constantin Brâncuşi: el dorea să lase României moştenirea sa, dar după celebra înfierare la şedinţa din 5 octombrie 1951, de către oportuniştii academicieni Mihail Sadoveanu, George Călinescu, George Oprescu şi Alexandru Graur, renunţă la intenţie, la cetăţenie şi lasă totul statului francez, detestînd, de atunci, România. În zilele noastre, o iniţiativă “de repatriere a osemintelor” sale, coordonată de Laurian Stănchescu, deşi notabilă, se străduieşte “să pună în operă” o spectaculoasă reînhumare la Hobiţa. Ştim că morţii nu se prea învîrt în morminte, dar viii se pot adesea învîrti pe lîngă ridicol.

Statui se ridică, statui se dărîmă, morţii se plimbă transfrontalier, iar slujbele religioase în numeroase rituri nu contenesc, atîta este de dinamică viaţa politică de după moarte.

Cea mai mare parte din evenimentele din acest domeniu ţine de postcomunismul funerar, după căderea comunismului în Europa de Est, conform şi studiului “Viaţa politică a trupurilor moarte”, de Katherine Verdery (2006). Autoarea vorbeşte de un efort prin care morţii “răi” sînt înlocuiţi cu morţii “buni”, la fel cum statuile rele sînt trimise la topit devenind materie primă pentru noi statui bune.

A devenit clar faptul că îndărătul fiecărei operaţiuni de repatriere a morţilor de cinci stele se află cite un mare capital politic şi, implicit, electoral, cînd ideologia şi funerarul contribuie la un panteon de elite post-mortem.

Saga întoarcerii acasă – de Dincolo! – va continua. Cine urmează?