Substituirea

În ţara europeană în care s-a dezvoltat cel mai bine arta dezamăgirii şi în care „dezbaterile” şi vorbăria sterilă sînt eterne, se pune periodic „pe tapet” cîte o temă de revenire cu nuanţe naţionale, naţionaliste sau ultra... România pe prag, re-românizarea României, „Votaţi Schimbarea!” – cînd pietrificarea „întru corupţie” e o stare socială de 22 de ani, se promite cîte o nouă epocă, eră, ev – show electoral pentru suflete tabloide.

Mai în glumă, mai în serios, orice iniţiat în „românismul recent şi contemporan” identifică verbul activ şi dinamic, „substituire”. Printr-un dialectic mecanism de substituire, în istoria recentă a României, „mai puţin răul” a înlocuit „mai binele”, „mai răul” a înlocuit „mai puţin răul”, iar răul absolut aşteaptă coacerea momentului său de glorie.

Neocomunismul s-a substiuit ceauşismului, manelele s-au substituit creaţiei populare valoroase, alimentele chimizate au înlocuit insidios hrana naturală autohtonă, iar marfa precară chinezească a înlocuit lucrul bine facut, trainic şi de durată. Totul e substituire, o glisare a noncalităţii „sub pielea” şi în detrimentul valorilor perene.

„Arhaicul” iliescianism, „Măi animalule” a fost substiuit de băsescicul „ţigancă împuţită” şi de grotecul becalism, „bă hahalerelor”. Şi aşa mai departe.

Istoria noastră nu a fost doar o simplă succesiune cronologică de evenimente, ci un şir insolit de substituiri, unele „barbare”, altele „elevate”, cînd unui complex social-politic şi comportamental, i se substituie în mod insidios un alt complex în care se regăsesc cele mai multe din caracteristicile celui înlocuit, dar de semn opus, profund demolator.

Există, însă, exemple mai „eleborate”, cu rădăcini „absconse” şi consecinţe „specioase”, în mecanisme psihosociale mai greu de penetrat.

Unul dintre ele este cel al substituirii antisemitismului românesc (cu apogeul în anii 1930-1940), şi al antimaghiarismului autohton, cu actualul rasism – o ură escamotată împotriva etniei ţiganilor, în ansamblu, vizibil după anul 1990 şi accentuat gradual pînă în anul 2012.

În context, constat o realitate de necontestat: oricît se străduiesc cohorte de  organizaţii şi de asociaţii binevoitoare, împinse de la spate de influente „autorităţi” cu buletin olandez, să impună termenul „rom” cu toate variantele, şi cu toată lucrătura de sub preşul DEX-ului, în conştiinţa naţională şi în subconştientul colectiv românesc, pînă la intercomunicarea zilnică, termenul de „ţigan” este la fel de trainic înrădăcinat ca şi cuplul antagonic „fondator” Traian-Decebal.

Li se impută „încliaţia naturală spre activităţi parazitare”, extraordinara fecunditate, orgoliul superiorităţii date de bani şi aur, urmat de multe altele.

Doritorii de aprofundare pot găsi referinţele despre „bazele discriminării” în volumul lui Albert S Lindemann, Evreul acuzat. Trei procese celebre: Dreyfus, Beilis, Frank, 1894-1915  (Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002).

Astfel, „în Rusia nu-i puteai ignora pe evrei, pentru că numărau milioane, iar statutul lor era o chestiune majoră... (...) Elita rusă „îi considera pe evrei ca fiind înclinaţi spre activităţi parazitare, şi se temeau că aceştia îi vor corupe şi exploata pe oamenii de rînd, şi îşi vor uni forţele cu evreii influenţi din alte părţi, ca să submineze Mama Rusie.” (...) „Extraordinara fecunditate a evreilor în Rusia pe parcursul a aproape întregului secol XIX stîrnea comentarii alarmante. „Cea mai murdară dintre toate seminţiile... se înmulţeşte ca păduchii”, comenta Karl Marx...” (...) Problema mult mai profundă era aceea a perceperii evreilor ca o populaţie „distructivă” şi nu „folositoare”... ca un organism crescînd rapid, nesupus, străin şi din ce în ce mai ostil”. (Op. cit., p. 152-155 şi urm.).

Percepţia era cvasi-identică în România interbelică, dominată de legislaţia de import nazist. Există o copioasă bibliografie în domeniu.

Iar acum, substituirea: cam tot ce se spune aici despre evrei se regăseşte astăzi în România legat de complexa „problematică” ţigană. La acestea se adaugă subiectul, nediscutat oficial, „politicaly incorrect” al faptului că la orizontul anului 2060 etnia ţigană va egala numeric etnia română, că libertatea de mişcare a românilor în Europa a dus imediat la exportul modului parazitar şi delincvent al cetăţenilor români de etnie ţigană, al constituirii în Bucureşti, în fiecare capitală de judeţ şi în oraşele mai însemnate, a mixajului nociv Poliţie-ţigani-judecători/avocaţi/jurişti cu efecte în mafiotizarea generală a României – motivul real al distanţării europene cu „Schengen” neaplicat, etc., etc.

Populaţia nu are o atitudine agresivă şi cu germeni de organizare în termeni de autoapărare, observă foarte bine fenomenul şi o comentează în răspăr şi zeflemea, dar acumularea duce la „coacerea” unor noi atitudini ce vor fi exploatate electoral de grupuri para-politice în curs de structurare. Viitorul apropiat ne va aduce noutăţi dure din acest cîmp de evoluţie socială.

Pînă atunci, la momentul istoric 2012, un lucru a devenit cert în România: atitudinea „tolerantă” a societăţii faţă de ţigani se datorează nu „tradiţionalei bunătăţi înnăscute”. Ci ea reprezintă compromisul perdant şi corupţia din întreaga societate românească, înglobînd în însăşi fiinţa ei nu calităţile, ci corpul defectelor şi tarelor ce definesc etnia ţigană. Această realitate explică de ce sînt atît de incapabile guvernările şi administraţia să lupte la modul serios cu structurile mafiotizate ţigăneşti, din ce în ce mai bine organizate, precum şi cu pasivitatea autorităţilor locale şi ale multor organizaţii neguvernamentale ce militează pentru „armonie socială şi interetnică”. Soluţiile sînt iluzorii, atîta timp cît vorbim de o deturnare istorică de valori morale la scară largă, profund afectate de „tradiţii” extrem de nocive. Vorbim, în acelaşi timp, de subminarea bazelor morale ale unei populaţii ce se menţine românească în condiţii tot mai precare. Însăşi democraţia de la noi, restabilită în decembrie 1989, este parazitată de comportamente anti-etice ale unui segment masiv şi bine definit din corpusul cetăţenesc al acestei ţări, sub blîndul chip al toleranţei „specific” româneşti.

Certă este şi substituirea, în sine, prin reorientare a urii unor grupări încă dezorganizate, de la o ţintă veche şi devalorizată, parcată în grija excesivă a intangibilităţii Holocaustului (Brandul mondial cel mai bine protejat), spre o ţintă nouă, robustă, în creştere şi în ofensivă şi, în aparenţă, imposibil de oprit. Efortul etniei ţigane de a se substitui etniei române nu e o problemă „de siguranţă naţională”, ci de fiinţa unui popor suficient de „blînd” ca să permită insidioasa substituire de sînge alien, pînă la o riscantă autopericlitare. Toate acestea sînt teme de reflectare sociologică ce pot duce la idei în grupurile consilierilor electorali, vai, atît de diverşi şi, cel mai adesea, atît de  ignoranţi.