(Fagment din volumul scris împreună cu Georgiana Arsene, capitolul 5)
Derizoriul „Brandului de ţară”. Imn de stat, scuze publice
„Este clar că în acest domeniu al Brand-ului de
ţară nu de o separaţie a puterilor în stat avem
nevoie, ci de o profitabilă reunire a lor, exact
la fel ca în cazul fraudelor de mare anvergură.
Democraţia n-are ce să caute acolo unde
interesul naţional e un deziderat unanim!”
Georgiana Arsene
Pentru înţelegerea mai uşoară a ridicolului în care a fos adusă problema Brand-ului de ţară, vezi, în ANEXE, textul nostru, „România, între clişee şi vodevil”, mai ales, pentru evidenţierea penibilului mod de tratare a problemei în toţi cei 21 de ani de referinţă. Am vorbit şi cu alt prilej despre seriozitatea problemei de imagine:
„...şi naţiunile se depreciază, şi statele – ca organisme vii – intră periodic în conul de umbră al percepţiilor negative, fenomene ce se datorează unui cumul imens de elemente, în care politicile greşite sau chiar antinaţionale au rol fundamental. Românii au fost campioni la aceste capitole. Faptul că naţiunea română şi statul nostru suferă este demonstrat de eşecurile guvernelor succesive de a găsi, în sfîrşit, un Brand de ţară viabil, recunoscut şi admirat”.[1]
Şi adăugăm acum, mai ales, cu acoperire în realitate.
Este vorba, în context, de relansarea necesară a eforturilor pentru dobîndirea unui nou prestigiu al României.
România nu e doar într-o criza economică, ci şi într-una de identitate ca şi într-o criză morală. Cetăţeanul tabloid a devenit umplutura „hospitalieră” a ceea ce a mai rămas din naţie.
Un Imn de Stat adecvat
Departe de noi ideea de a induce în public „blasfemii laice”! Şi totuşi, problema trebuie abordată cu un curaj asumat, tocmai pentru a demara un proces sigur de restaurare a prestigiului naţional al României, proces pentru care pledăm în tot acest demers al nostru. Toate acestea, şi pentru că spiritele îndeobşte, acute, văd cu claritate rezultatele „în teren” ale proceselor de disoluţie treptată a unei naţiuni, a unui popor şi, în final, a unui stat. Nimic din cele spuse aici nu ţine de teorii ale conspiraţiei, ci de evaluarea pertinentă de numeroase grupuri de analize şi sinteze care converg spre concluzii similare. De la elevat-dubitativul „avem o problemă”, la cvasi-vulgarul „ţara se duce de rîpă”, distanţa de percepţie este minimă.
Deci..., de ce, problema Imnului de Stat?
Pentru că orice imn de stat este adecvat unei situaţii politice şi ideologice date. La aceasta se adaugă valoarea artistică, cît şi capacitatea sa mobilizatoare, sugerînd stabilitate şi mîndrie naţională. Noi credem că imnul Deşteaptă-te, Române!, (de fapt, „Un răsunet”, de Andrei Mureşianu), dincolo de valoarea sa practic-mobilizatoare în momente de răscruce, „a trăit” autentic doar 155 de zile, de la 16 decembrie 1989 pînă la 20 mai 1990. De atunci încoace, nu doar că populaţia „s-a trezit”, lămurindu-se cu manifestările Puterii, dar acest imn a însoţit toate manifestările oligarhiei neo-comuniste ale Grupului de Putere subiect al acestui studiu, la fel cum imnul „Trei culori” a fost asociat în subconştientul colectiv cu regimul Ceauşescu. Constatăm că există o fractură între România politică şi România profundă (după o recentă şi pertinentă abordare[2]) „care nu se simte reprezentată de această elită şi de simbolurile confiscate de ea”.[3] În acelaşi articol am sugerat un posibil imn, „Tot ce-i românesc, nu piere”, de Jean Moscopol, cu un aranjament modern adecvat, cîntecul fiind extrem de mobilizator, motivant şi generator de mîndrie naţională. Sau, se poate organiza un concurs special în acest scop.
Masacrul de la Odesa şi relaţiile actuale cu Rusia
Pe de altă parte, România a avut din ianuarie 1990 o problemă permanentă, legată de relansarea şi repoziţionarea relaţiilor cu Federaţia Rusă (ex-URSS), aspecte tratate mai consistent in segmentul textului nostru, Aducerea „pe linie moartă” a relaţiilor cu Rusia. Aici, tratăm doar necesitatea clarificărilor istorice, cu origini în secole de vecinătate, dar din care s-au discutat pînă la oboseală şi cu rezultate nesemnificative, doar două: consecinţele pentru România ale Pactului Ribbentrop-Molotov şi retrocedarea Tezaurului Regatului României, aflat la Moscova[4].
Încercăm să clarificăm, pe scurt, unul din evenimentele istorice, în care, o cerere oficială de scuze publice ar putea netezi mult mai repede calea spre relaţii mai bune, bazate pe pragmatism, încredere şi nu pe resentimente contraproductive în noile realităţi istorice.
În timp ce orice persoană are libertatea de a-şi alege religia, nu la fel se întîmplă cu istoria. Aceasta trebuie asumată, indiferent cît de eroică sau de oribilă a fost. Este şi cazul unor evenimente din secolul 20 pentru care politicienii români de azi ar trebuie să ia o atitudine mult mai fermă. Dar, nu se întîmpla astfel.
Unul din evenimentele cele mai şocante a fost masacrul de la Odesa din 22 octombrie 1941.
Iată faptele, în descriere foarte sumară: la 21 iunie 1941, România intră în războiul antisovietic alături de Germania, cu motivaţia expresă a recuperării teritoriale a Basarabiei şi Bucovinei de nord, ocupate de sovietici după ultimatumul din 26 iunie 1940. Fără să urmeze sfaturile pertinente ale unor generali care au recomandat oprirea pe frontiera Nistrului, mareşalul Ion Antonescu ordonă trecerea Nistrului la 30 iulie 1941 şi continuarea ofensivei antisovietice. Conform Planului Barbarosa, Leningrad în nord şi Odesa în sud, nu trebuiau ocupate, ci doar încercuite şi asediate. Oricum, trupele sovietice din Odesa s-au retras pe cale navală în noaptea de 16/17 octombrie 1941. 15 divizii româneşti au încercuit Odesa, iar în oraş au intrat doar 21 de ofiţeri conduşi de generalul Virgil Glogojanu şi ofiţerul german de legătură şi informaţii. Singura clădire oficială rămasă întreagă a fost sediul NKVD (antecesoarea KGB), cercetată de geniştii români care nu au dat aviz tehnic de ocupare. La presiunea conducerii superioare a armatei române, grupul de ofiţeri s-a instalat, urmînd să organizeze o şedinţă cu 400 de generali şi colonei care să-i ofere lui Ion Antonescu cheile oraşului. La ora 4,15 în după amiaza zilei de 22 octombrie 1941, clădirea a sărit în aer, toţi cei prezenţi murind în atentat.
Reacţia la vîrf, a conducerii militare române a fost furibundă şi s-a constituit în una din marile erori ale războiului. La două ore după explozie, mareşalul Antonescu ordona prin telegramă cifrată cîte 500 de execuţii pentru fiecare ofiţer mort şi cîte 200 de execuţii pentru fiecare plutonier mort. Nu se specifica în telegramă dacă executaţii să fie evrei, dar nici nu se poate contesta faptul că victime au fost şi cîteva mii de evrei, unii împuşcaţi, alţii omorîţi prin ardere într-o mare magazie.
Oricum, retrospectiva istorică înclină spre represalii colective în conflict militar şi nu spre holocaust antievreiesc, cum înclină mai multe organizaţii de profil.
Pomenim aici acest eveniment pentru extraordinara semnificaţie şi motivaţie privind atitudinea actuală a populaţiilor ruse şi rusofone faţă de România actuală, ca stat, şi faţă de români, ca popor, în secolul 21.
Deşi astăzi, Federaţia Rusă este condusă de o vastă echipă de profesionişi pragmatici, România continuă să fie după 21 de ani, marea pierzătoare europeană – în plan economic şi politic – a relaţiilor cu Rusia. S-a demonstrat faptul că în secolul 21, aceste relaţii sînt prioritare pentru orice stat european şi nord-atlantic responsabil faţă de propria creştere şi afirmare internaţională. Numai clasa politică românească, supunîndu-se unui nejustificat orgoliu contraproductiv, refuză paşii minimi spre reducerea tensiunilor cu Rusia. Iar, între primii paşi pozitivi este tocmai asumarea responsabilă a cererii publice de scuze pentru una din marile şi tragicele erori comise în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Repetăm, nu servim aici, interese ruseşti sau altele, de aiurea, ci strict interesele României, iresponsabil neglijate de clasa politică prin inconştienţă şi lipsă de pragmatism, cu afectarea gravă a prestigiului ţării şi pierderi economice uriaşe.[5]
[1] Georgiana Arsene, Carol Harşan, Imn, Imagine, Brand de ţară, în New York Magazin, nr. 597, 10 decembrie 2008, p. 13
[3] Id., GA, CH, art. cit.
[4] Cunoscut, după 1996, sub numele de “Componenta de metale preţioase din Proiectul E-03/233”, reprezentînd cantitatea de 91,3 tone aur. Vezi şi serialul nostru pe acest subiect din New York Magazin, 2008
[5] Istoria postbelică abundă de exemple de cereri de scuze oficiale, publice, pentru diverse tragedii, abuzuri, drame, din care amintim doar că Rusia şi-a cerut scuze pentru masacrul de la Katyn, Sfîntul Scaun, pentru abuzurile de pedofilie ale prelaţilor catolici, mai ales în SUA, preşedintele Obama a cerut scuze Guatemalei pentru experienţele sexuale făcute de armata americană în urmă cu cîteva decenii…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu