duminică, 8 ianuarie 2012

Evgheni Şevciuk, un prieten




La alegerile prezidenţiale din decembrie 2011, în Transnistria s-a produs o schimbare politică majoră: a fost înlăturat regimul lui Igor Smirnov, cel care a condus autoritar regiunea separatistă de la auto-fondarea sa, după referendumul din 2 septembrie 1990, şi a fost proclamat ca nou preşedinte, Evgheni Şevciuk, un exponent al noului val politic nistrean, antismirnovist, de la Tiraspol.
Cunoscătorii fenomenului nistrean, foarte puţini în România, îşi dau seama de importanţa acestui eveniment. Restul – foarte mulţi ziarişti complet în afara subiectului, analişti mustind de prejudecăţi fără o minimă legătură cu realităţile din teren, consilieri – prezidenţiali, „de externe”, diverşi purtători de păreri „aeriene” ale unor instituţii consacrate în relaţii internaţionale – tratează fenomenul în răspăr şi aduc în derizoriu un subiect permanent de 22 de ani, vital pentru securitatea în regiunea Mării Negre, unde se laudă că joacă un rol.
Şi cînd văd textele despre Transnistria din presa centrală românească, dominate de ipocrizia abundentă a ghilimelelor, pline de ştiri contrafăcute, scrise cu ignoranţă şi fără respectul minimei documentări directe, eludînd un principiu de bază necesar, mai ales, în conflicte sîngeroase – „Întotdeauna ascult şi cealaltă Parte” – îmi dau seama cît de mare e dezinformarea din capul a milioane de beneficiari de presă, şi ce amploare are manipularea de la noi.
Acestora le spun ceea ce ştiam deja de cîţiva ani buni: chiar dacă nu este recunoscută ca stat suveran de jure, Transnistria există ca stat real de facto, iar recenta schimbare, cu adevărat democratică, va grăbi mult procesul de recunoaştere oficială a tînărului stat şi creşterea economică treptată sub forma „unei Elveţii” a Estului European. Toate acestea, în timp ce structura statală Moldova-Chişinău se va estompa treptat în cadrul absorbţiei euro-române. Acest fenomen ţine de realism politic şi nu de idiosincraziile dezinformatorilor calificaţi de la Bucureşti. 

Am călătorit în Transnistria cu regularitate, anual, din vara lui 1994, după celebra Conferinţă de la Nitra, din proaspăt desprinsa Slovacie. La Nitra am cunoscut pe jurnalistul Serghei Sandu din Tiraspol, devenit un mare prieten, şi prin el am cunoscut, după 2004-2005, lideri ai mişcării reformiste Obnovlenie – Renovarea, deputaţi în Sovietul Suprem, mulţi români nistreni, dar şi pe Evgheni Şevciuk
Aceasta era perioada în care Holdingul Sheriff „îşi luase mîna” de pe grupul de Putere condus de Igor Smirnov şi a început să finanţeze o robustă alternativă.
Era normal ca modelul pentru noua generaţie de politicieni nistreni să îl constituie cel al pragmaticilor politicieni ruşi grupaţi în jurul lui Vladimir Putin şi a formaţiunii Edinaia Rossia.
Faptul că Rusia şi-a văzut cu tenacitate şi seriozitate de interesele ei în zonă nu trebuie să mire pe nimeni. Rusia a fost un imperiu şi va rămîne o superputere pentru multă vreme, condusă de politicieni pragmatici. De mirare este gestionare defectuoasă a relaţiilor dintre cele două state româneşti
De altfel, contextul general al formării statului nistrean a fost grăbit tocmai de Perestroika lui Gorbaciov, care, prin dezmembrarea URSS, a generart noua situaţie în care mase compacte de populaţie rusă şi rusofonă s-au trezit peste noapte cu statut de minorităţi în state naţionale nou constituite, cu populaţii cu profunde resentimente antisovietice.
Consolidarea coordonată de Smirnov şi echipa sa a fost dublată de creşterea corupţiei şi a acutizării luptei pentru putere, mai ales, după anul 2005. Acesta a fost motorul creerii curentului anti-Smirnov condus de Şevciuk, mai întîi în Parlament – Sovietul Suprem, apoi în cadru larg, popular. Iar în iunie 2009 îmi spunea, într-un interviu: „aerul miroase a premoniţie de deteriorare a situaţiei. Noi trebuie să acţionăm spre consolidarea societăţii, în paralel cu creşterea demnităţii umane şi a spiritualităţii. Atunci vom deschide o şansă pentru schimbare şi creştere şi ţara noastră se va transforma într-o oază de libertate, justiţie şi prosperitate. Eu cred în ea!”
De atunci vedeam cum se conturează viziunea Transnistriei, ca o Elveţie a Estului...
Despre România avea o cu totul altă părere decît cea a grupului conservator smirnovist: „deşi România a fost una din acele ţări în care noi eram consideraţi persona non grata, eu admir şi respect deplin ţara dumneavoastră, nu simt nici o ostilitate şi nu am prejudecăţi. Procesul nostru de pace trece şi prin Bucureşti. Vom vedea ce vom face, vom chibzui. Contacte avem cu România, pe canale specifice, şi le vom extinde în beneficiul tuturor”.
Registrul opiniilor despre politica regională era mai larg, Şevciuk declarînd tot în 2009, 24 decembrie, agenţiei Itar Tass: „Am exprimat în mod repetat, chiar şi cu cinci ani în urmă (2004 – n.n.) că este inevitabilă o unificare a Moldovei cu România”.
Aşa că victoria lui la prezidenţialele din decembrie a venit firească şi justificată. Transnistria e una din cheile importante ale stabilităţii în zona Mării Negre, mult trîmbiţatul „conflict îngheţat” e amintire (el există doar în mintea consilierilor lui Băsescu), iar a nu ţine seama de noile realităţi din zonă, va constitui un act de obtuzitate în politica externă de la Bucureşti.
Eu cred în Evgheni Şevciuk şi în Trasnistria de el edificată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu